Cand legea gravitatiei si legea inertiei isi dau mana cu mana in sportul romanesc.   "Iarna-i grea, omatu-i mare / semne bune anul are / semne bune de belsug etc.", zice uratura. De fapt, acum in prag de an nou, nici iarna nu-i asa de grea, nici omatul nu ne tine in casa, chiar daca ne-a speriat acum o saptamana, doua. Cat despre semne bune, odata ce am scapat de amenintarea din calendarul Maya, nu mai are nici un Dumnezeu sa mai credem in semne. Altfel, am fi nevoiti sa zicem ca, in materie de sport, oricat am fi noi de ieseni, romani sau cosmopoliti, semnele sunt foarte proaste. Semne care nu-s inscrise nici in calendarul mayas, nici in operele nemuritoare ale lui Nostradamus, ci in sfanta lege a gravitatiei. Sportul romanesc cade uniform accelerat de cativa ani buni si nimanui nu-i pasa. Avem vreo zece medaliati olimpici si paralimpici si ne mandrim cu ei. Mai exact, ne mandrim ca inca rezistam, desi eforturile pentru pregatirea viitorului, ori pentru prevenirea dezastrului total sunt nule. Vorba unui politician al vremurilor, "sportul nu este una dintre primele n-spe prioritati ale guvernului". Altadata, in vremurile blestemate ale comunismului, se facea sport pe rupte in scoli, universitati si in cartiere, poate nu pentru ca "sportul este un semnal al vitalitatii natiunii", cum se trancanea prin toate difuzoarele, ci pentru ca, in contextul unei economii centralizate si paguboase si al unei culturi angajat-proletare, sportul era singurul vector de imagine. Vorba aia, aveam ulei si zahar pe cartela, avem lampa lui Ilici trei ore pe zi, avem doua ore de Ceausescu TV, dar avem gimnaste, dragi to'arasi si prieteni, avem atlete si handbalisti, suntem pe locul III la Jocurile Olimpice pe natiuni intre toate tarile capitaliste, plus rebela Iugoslavie si revizionista China (Los Angeles 1984). Plus ca am inventat, noi romanii, K1 "avant la lettre", la coada la oua. Totul