Cei doi procurori pe care ministrul Justiţiei a insistat să-i propună lui Traian Băsescu merită din plin eticheta de ”măscărici”. Motivul pentru care cineva insistă să plaseze astfel de personaje în funcţii atât de importante merită dezbătut.
Audierile publice de la sediul CSM au expus unei ţări întregi doi indivizi penibili. Dincolo de subtilităţi judiciare şi amănunte destinate iniţiaţilor din sistem, două concluzii uşor de înţeles s-au desprins din ceea ce am văzut cu toţii la televizor.
Unul dintre candidaţi pur şi simplu nu a fost capabil să explice cum de a încheiat un rechizitoriu pe an, ba chiar, într-un an, nu a trimis pe nimeni în judecată. Asta după ce a spus că îl califică pentru ocuparea funcţiei ”capacitatea de muncă”. Fie a minţit, fie este atât de incompetent încât munceşte enorm cu rezultate zero barat.
Al doilea candidat s-a remarcat prin faptul că a făcut pe şmecherul cu comisia de examinare. Este, probabil, primul caz din istoria interviului de angajare în care candidatul consideră că e un lucru înţelept să ”facă mişto” de cei care urmează să decidă dacă este sau nu apt pentru postul scos la concurs.
Aparentul blocaj al unuia şi ieşirea în decor a celuilalt sunt reacţii tipice unor oameni nepregătiţi aflaţi sub presiunea unui examen. Dacă eşti stăpân pe ”materie” nu te pierzi cu firea până la nivelul la care ajungi să te comporţi ca un măscărici.
Halul în care s-au prezentat cei doi la ”interviul de angajare” nu le expune doar propria incompetenţă. Duce către două întrebări foarte importante. De ce nu a fost capabilă Mona Pivniceru să găsească doi procurori competenţi? Cine poate profita de pe urma numirii unor măscărici în funcţii atât de importante?
Indiferent de domeniul de activitate, dar în special în zona anchetelor judiciare, un profesionist este incomod pentru cei care îşi doresc personaj
