Noţiunea de cultură schimbându-şi sensul în decursul timpului, este evident că astăzi un om este considerat cult conform altor criterii decât cele de ieri.

În anii 1930, poetul şi matematicianul Ion Barbu/Dan Barbilian punea, doar pe jumătate retoric, întrebarea: de ce îl considerăm cult pe un om care citeşte cărţi de literatură sau de filosofie, dar nu are habar de teorema lui Pitagora?

O vreme, după război, „definiţia“ s-a inversat: ştiinţa a luat locul culturii umaniste şi un om cult nu mai trebuia să fi citit literatură etc., ci să fie fizician sau matematician. De câteva decenii, umanistul trăieşte în umbra omului de ştiinţă. Mai mult, numeroase discipline, cum ar fi economia sau politicul, ba chiar teoria literară prin anii 1960-1970, ţin sau au ţinut cu tot dinadinsul să li se recunoască un caracter ştiinţific.

ANULAREA LINIEI DESPĂRŢITOARE

Aş pleda pentru o altă înţelegere a culturii. Vă pot oferi numeroase exemple de interdisciplinaritate care dovedesc că un om cult este altceva şi decât un om de ştiinţă, şi decât un om de litere. Şi totodată că pretenţia de ştiinţă nu e în majoritatea cazurilor legitimă.

Ca remarcă preliminară, aş spune că interdisciplinaritatea nu e totuna cu enciclopedismul. Ar fi ciudat să bazăm noţiunea de cultură pe enciclopedism într-o epocă de intensă specializare în toate domeniile spiritului. Şi să nu uităm că enciclopedismul precede nu numai specializării, ci şi ştiinţelor, fiind un fel de preistorie a multora dintre ele. Ştiinţele moderne nu mai permit, decât în cazuri excepţionale, o viziune enciclopedică. Dar ele sunt legate într-o manieră nebănuită cu câţiva ani în urmă. Şi nu mă refer doar la colaborarea dintre fizică, matematică, chimie, astrofizică, biologie şi altele din aceeaşi farfurie.

Un om cult are fie şi numai presentimentul unor legături dintre domeniul său şi alte domenii, oricât