Totul a început într-un atelier înalt și luminos, printre acuarele, coli și schițe. Aici a prins viață într-o zi, din mâinile unui desenator priceput, un personaj enigmatic: ursulețul Nono. Un ceva jumate ființă - jumate jucărie. Și, ca-n povești, imediat cum creatorul i-a desenat urechile, jucăria a început să audă. Apoi, chiar acolo, pe foaia de hârtie, a început să vadă, să simtă, să se întrebe. “După câteva mișcări rapide pe față și peste urechi, m-am pomenit cu ochelari! (…) Dintr-odată, m-am trezit nas în nas cu omul care mă desenase…Avea și el ochelari rotunzi, dar ochii îi erau albaștri, iar din obraz îi țâșneau o mulțime de fire scurte, aurii, exact ca ale mele. Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit și-a zis: «Ăsta ești, bătrâne!» Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc, fiindcă n-am zâmbit niciodată, așa am ieșit, uimit, dar serios, pe jumătate înspăimântat. Apoi s-a lăsat întunericul, s-a stins lumina și a dispărut, ca și cum nici n-ar fi existat. Și s-a făcut și-n capul meu noapte, nu mai știu nimic, până când, într-o altă zi, m-am pomenit în câlți și pluș, aruncat de colo-colo, într-o ladă care sărea și ea printr-o hardughie zdruncinată și legănată de cineva. De data asta eram ca acum, cocoașa la locul ei, fularul la gât… și m-am pomenit că-mi lipesc un cod de bare după o ureche și m-aruncă în raft” (Renata Carageani, “Nono”, Editura All). 

Viața în “R.A.I”, adică în “Regatul Animalelor Independente”

Nici nu mai știe cât a stat acolo, nemișcat, în raftul de la Metro, înconjurat de alți frați și surori de pluș. Își amintește, doar, că pe el nu-l voiau copiii. Nu era drăguț, era trist și cocoșat. Și parcă privea, cumva, îngrijorat prin ramele ochelarilor, așa cum numai oamenii mari pot fi. Și poate tocmai de aia într-o zi l-a și cumpărat un om mare: farmacista Renata Carageani. El a botezat-o, simplu, Asta. Era mai scurt. O vr