Negreşit, Eusebiu Camilar a fost un reper, un stimul tonifiant pentru câţiva dintre concetăţenii săi care s-au dedicat scrisului. Faptul că pot fi număraţi folosind degetele de la ambele mâini, într-un sat ca Udeşti, nu prea întins, spune ceva.
Unul dintre aceştia, Mircea Motrici, cu o osârdie de invidiat, prin intermediul microfonului, pe calea undelor (calitatea de corespondent Radio România Actualităţi i-a oferit această şansă), a ars cu întreaga-i fiinţă în cuvinte de suflet, ce aveau menirea de a încălzi auzul radioascultătorilor. Oameni de rând sau universitari sadea, fie că erau intervievaţi sau doar consultaţi pentru o simplă părere , ,,cuplau” din prima la microfonul întins cu generozitate de Mircea. Nu se putea să nu te simţi bine în preajma acestui om înalt, care, dacă şi-ar fi propus să poarte plete şi ar fi îmbrăcat un costum popular autentic, ar fi putut fi lesne confundat cu nu ştiu ce erou de poveste, salvator de neam şi ţară. Avea o voce molcomă, dar autoritară, cu un timbru cu reverberaţii ample în sufletele radioascultătorilor; mulţi, foarte mulţi, devenindu-i, în timp, fani. Sub acest aspect, notorietatea sa a depăşit graniţele de nord-est ale României, în nordul Bucovinei şi Basarabia, unde ,,păşea” adesea.
La jumătatea lunii mai a anului 2007, în plină forţă creatoare, Mircea a urcat la cer, în undă armonică, înfăptuind ,,marea trecere”. Cu numai doi ani în urmă, el avea să-l conducă pe ultimul său drum, la Fălticeni, pe marele Irimescu, a cărui voce ,,călca des pe unde”, graţie microfonului reporterului sucevean. Din această legătură de suflet cu marele artist s-a născut o carte: ,,Ion Irimescu în împărăţia eterului”(Editura Muşatinii, Suceava, 2012). De pe plaiul cu îngeri, Mircea a putut privi cum cele înregistrate pe benzile sale magnetice deveneau cuvinte scrise, prin grija devotatei sale soţii, Rozalia. Au fost nopţi şi zi
