Londra şi locuitorii ei n-au ştiut la ce să se aştepte de la Olimpiadă.
Au întîmpinat-o cu un rictus circumspect, s-au plîns că le va da viaţa peste cap chiar înainte de a apărea măcar un sportiv în Satul Olimpic, au anticipat dezastre de circulaţie şi metrouri suprapopulate, întîrzieri la serviciu, gloate colorate capturînd străzile şi restaurantele.
Iar la final, parcă nu mai voiau să se termine. Îşi însuşiseră feeling-ul universal, aerul de capitală de lumii. O acreditare olimpică atîrnată de gît amîna ora limită de admitere la muzeu, smulgea zîmbete şi făcea loc în metrou la orele de vîrf. O ghicitoare nesfîrşită pentru că pe cartonul plastifiat nu erau trecute decît numele şi organizaţia, nu şi ţara. Iar o medalie scoasă la iveală în plină zi provoca, pur şi simplu, isterie. De aceea, la festivitatea de închidere, oamenii au cîntat în faţa ecranelor împreună cu cele mai tari trupe britanice, luîndu-şi adio de la evenimentul de care s-au temut, dar pe care au ajuns să-l adore.
A avut şi România eroii ei. Momentele ei de glorie, de emoţie, de explozie. Clipa cînd Alin Moldoveanu a tras ultimul foc în finala olimpică la puşcă aer comprimat 10 metri, foc ce l-a urcat de pe locul 57 în ierarhia mondială direct pe prima treaptă a podiumului. Flash-ul de concentrare al Sandrei Izbaşa, gimnasta care nu mai avea voie să cadă în finala de la sărituri pentru a putea cuceri titlul. Şi n-a căzut!
Au mai fost momentele crude din finalul asaltului pentru calificarea în finală a sabrerilor, purtat cu favoriţii ruşi. Senzaţia că sala ia foc după ce Florin Zalomir a dat tuşa izbăvitoare, acela a fost, pentru mine, momentul de intensitate maximă la Jocurile londoneze. Rareş Dumitrescu, Tiberiu Dolniceanu, Alexandru Siriteanu şi antrenorul Mihai Covaliu au format atunci cel mai frumos buchet al bucuriei spontane.
Ş
