Un antrenament al lui Alin Moldoveanu înseamnă repetarea neobosită, obsedantă, a aceloraşi gesturi, singur în poligon, în căutarea focului de armă perfect şi a replicilor sale fidele
Puşca e desfăcută, de la jumătate, cu gura în jos; proiectilul intră pe ţeavă, arma se îndreaptă şi se închide cu un zgomot mic. Urmează o respiraţie, partea din faţă a armei se odihneşte, o secundă, pe suportul metalic din faţa standului. Braţul drept se ridică, iar cotul e doar puţin mai jos faţă de umăr. Faţa sportivului se zăreşte şi ea, un petic de hârtie în dreptul ochiului stâng, privirea măsoară unghiul pe care-l formează mâna şi arma. O dată, de două ori, de trei ori. Abia acum privirea se întoarce spre ţintă, iar rotirea trunchiului până la poziţia corectă se opreşte imediat cum se aude un clinchet metalic. E probabil un nasture, care se împiedică de catarama de la centura grea a costumului rigid, care nu-i permite sportivului să se aşeze cât durează antrenamentul. Poc! Alica a şi strivit mijlocul ţintei atât de aproape de unde a lovit focul precedent, că gaura din carton doar s-a lărgit cu vreun milimetru.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în 1983, la Focşani... Chiar în oraş sau în împrejurimi?
Alin Moldoveanu: Chiar în Focşani, în oraş, da...
Şi cum a fost copilăria?
Am fost un copil absolut normal. Mă jucam în faţa blocului, aşa cum făceau toţi copiii din perioada respectivă.
Intrarea la şcoală...
În 1990. Am făcut patru clase la o şcoală primară din cartier, după care părinţii m-au mutat la Colegiul Naţional „Unirea“, iar acolo am stat din clasa a V-a până în clasa a XII-a, deci acolo am terminat gimnaziul şi am făcut şi liceul.
Întâlnirea cu tirul...
În clasa a VII-a.
Deci, presupun că între timp aţi experimentat şi alte sporturi.
Da, prin clasele a II-a, a III-a mă duceam la karate... Numai că după
