Pe bunica din partea mamei o cheamă Maria. S-a născut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un sat din sudul judeţului Olt, însă a copilărit în Transilvania, pe lângă Braşov. După ce s-a căsătorit cu bunicul, s-a mutat aproape de Drăgăşani, judeţul Vâlcea.

Când eram mică mă ducea de multe ori cu trenul în oraşul de la poalele Tâmpei, povestindu-mi tot drumul despre cât de frumos e totul după ce treci munţii, despre firea oamenilor şi despre obiceiurile lor. Îmi plăcea să trec prin tuneluri, să mă uit la râul Olt care ne însoţea o bună parte din drum şi să ascult poveştile ei. Eram prea mică să ştiu despre război, schimbări politice, situaţii economice şi despre vremuri grele în care oamenii îşi ascundeau bucatele în beciuri săpate sub podea.

Tot ce ştiam eu era că bunica e cea care îmi face rochiţe, griş cu lapte, pâine prăjită şi alte delicatese ale copilăriei mele, indiferent de ce oră era din zi sau din noapte.

Un alt lucru pe care nu îl înţelegeam era de ce bunicul se amuza pe seama ei atunci când încerca să explice o anumită situaţie în care erau amestecate coordonate geografice regionale şi de ce ea greşea mereu. Acum ştiu: bunica nu s-a adaptat niciodată limbajului oltenesc, pentru ea limba a rămas cea pe care a învăţat-o în Transilvania.

Ţin minte ziua în care, în urma unei poveşti, mi-am dat seama că bunica nu s-a născut unde credeam şi că nu era în totalitate ardeleancă, ci era doar produsul unei vieţi în Ardeal. Ce-i drept, am fost un pic dezamăgită şi ruşinată pentru că mi se părea că nu ar mai trebui să fie atât de mândră că e diferită de bunicul.

Totul s-a clarificat în mintea mea atunci când mi-a povestit o întâmplare pe care o ştia de la mama ei, pentru că ea era mult prea mică să îşi amintească. Era în vara anului 1944, anul naşterii ei, când războiul germano-sovietic era în plină