Cele 18 baterii de defensivăm dispuse circular în jurul Bucureştiului, împărtăşesc, în mare parte, soarta celor 18 forturi din inelul de fortificaţii al Bucureştiului. Cele mai multe sunt părăginite, iar restul, aflate în posesia unor firme private, găzduiesc depozite de marfă.
La 130 de ani de la construcţia lor, acestea zac îngropate în indiferenţă şi gunoaie industriale. Totuşi întregul ansambru de 36 de clădiri militare ar putea primi o şansă din partea municipalităţii, şi să fie puse în valoare cu ajutorul banilor europeni.
În urma Războiului de Independenţă, relaţiile României cu fostul aliat, Rusia, se deterioraseră, după ce bulgarii ocupaseră judetele Cahul, Ismail şi Bolgrad, deşi la începutul conflictului cu turcii se angajaseră să respecte integritatea statului Român. Astfel, studiile referitoare la fortificarea Bucureştiului, întrerupte pe durata războiului, au fost reluate din initiativa regelui Carol I, iar între 1884 şi 1895 Bucureştiul îşi construieşte o linie de fortificaţii, după planurile marelui strateg militar belgian, generalul Briemont.
Cele 18 baterii sunt dispuse la o distanţă de aproximativ 2 kilometri faţă de fiecare fort şi îşi iau numele de la forturile vecine, rolul lor fiind acela de a oferi sprijin forturilor în cazul unui eventual atac.
Bateria 1-2 Chitila:
Este o baterie de tipul 1, cu şanţ continuu şi cazemată de contraescapadă. Bateria este amplasată pe un teren care aparţine Armatei Române care îl foloseşte drept poligon de trageri. Acest loc a fost folosit şi ca decor de film, deoarece starea acestei baterii este una relative bună, fiind şi parţial electrificată.
Bateria 2-3 Mogoşoaia:
Această baterie este una dintre cele patru care au fost serios afectate de explozii de armament. În anul 1919, au fost detonate din greşeală 32 de vagoane de dinamită, fapt ce a dus la moartea a 13 militar
