Raluca Radu, una dintre cititoarele "Adevărul" şi-a amintit cu mult drag de bunicul ei, Vasile Zabova, în memoria căruia ne-a trimis o poveste. "Cu bunicul am învăţat să mănânc în pădure pâine cu usturoi sălbatic, am învăţat să citesc vremea după norii de pe cer şi câte şi mai câte lucruri pe care oamenii de la ţară le ştiau."

În memoria bunicului meu, Vasile Zabava. În 26 decembrie s-au împlinit 17 ani de când nu mai e printre noi.

Primii 14 ani din viaţa mea sunt strâns legaţi de amintirea şi viaţa cu bunicii de pe mamă. La doar câteva case distanţă de casa alor mei, casa bunicilor era a doua sau de cele mai multe ori prima mea casă.

Acolo m-am luptat cu gânsacii, imaginându-mi că sunt nişte zmei ce sâsâie ameninţător spre mine cu limbile lor de foc. Tot acolo am încălecat pe o buturugă şi mi-am imaginat că-mi conduc vaporul pe cele mai învolburate ape. Acolo am învăţat ce e dragostea bunicilor, cum e să fii cel mai mic „nepurcel”, cum e să ai ceva bun pregătit de bunica într-un sertar numai pentru tine sau cum e să sari pe paturi ca un ied obraznic aşteptând să se coacă cartofii în spuza de la vatra din sobă.

Pentru mine, bunicii erau buni, sfătoşi, dragi, înţelegători, religioşi şi înţelepţi. Bunicul şi bunica fuseseră încercaţi de mici, căci taţii lor muriseră în Primul Razboi Mondial în bătălia de la Mărăşti şi Mărăşeşti, iar ei rămăseseră orfani de la o vârstă fragedă.

Chiar dacă viaţa lor nu a fost deloc uşoară, bunicii îşi păstraseră nealterată dragostea de viaţă şi optimismul. Bunicul era un ţăran hâtru ce adeseori era pus pe şotii. Îmi făcea tot felul de farse care mă amuzau şi mă umpleau de veselie. Îmi amintesc că odată bunicul a umplut în pădure o traistă cu frunze şi m-a pus să o car până acasă, spunându-mi că a găsit multe ciuperci. Când am ajuns acasă şi am desfăcut traista şi am văzut cu ce era plină, ne-am amuzat copio