Cititoarea "Adevărul", Cristina Cozmovici, a scris despre Mama, aşa cum o numea pe bunica sa, alături de care şi-a petrecut multe zile pe prispa casei lor. Şi-a amintit cu nostalgie de acea dimineaţă din septembrie, '77, când a trebuit să se despartă de copilărie pentru a pleca la liceu.

Bunica, dinspre mamă, Maria Pascaru, sau "Măria lu Spiridon ş-a Irinei Tomuţ, din Botoşana Sucevii, maritatî-n Regat, după averi",

"Io-ti mamucî, vez tu floarea asta? Când eram eu copcilă la mamuca me, tătă partea asta era gişânii, aşa cum îs acuma numa aistea trii floriceli din mnijloc. Numa pi mărgini erau floriceli albi, ca o danteluţî. Eeeeee! Era multî ruşîni atuncia-n lumi. Amu ... ai sî vez tu cum în vro câţva ani n-a sî mai fii diloc!"

Îmi amintesc din ce în ce mai des episoade din viaţa mea cu Mama şi cu Tata, dar în ultimele zile îmi amintesc foarte multe despre Mama. Mă văd stând cu ea pe prispa din faţa căsuţei lor, Mama cu un scăunel sub tălpi (nu că era scundă, scăunelul o ajuta să stea în poziţia ei preferată, ghemuită, cu mânurile-n poală, studiindu-şi necontenit palmele, degetele ...), eu alături de ea, ca să vorbim. Şi înainte să abordeze vreun subiect, Mama tăcea îndelung, mustăcea, îşi mai învârtea mâinile în poală, se mai uita la mine şi într-un târziu începeam mai lunga sau mai scurta discuţie, legată aproape întotdeauna de "pâra" mămicăi dinainte, dar niciodată nu era morală sau predică, ci o mică observaţie legată de modul cum se purta ea "cu mamuca" ei când era fată.

O văd cu găleata cu apă şi cârpa, spălând duşumeaua în odaia noastră, atunci când mămica tocmai îl născuse pe Relu şi era încă la maternitate. Şi, furioasă, pe mine în special că eram cea mai mare, "voi n-o agiutaţ diloc pi mă-ta, eu la mamuca spalam sîngurî podelili".

Dar cele mai multe discuţii ale noastre erau de fapt lungi tăceri, stând una lângă alta pe p