Statistica dă câteva cifre destul de spăimoase: adică evaziunea fiscală atinge 3,6% din PIB doar din TVA, 4,5% din CAS – iar statul român pierde în fiecare zi 54 de milioane de euro. Asta spun datele.
De la început: şmecheriile astea ascunse ne costă pe toţi. De-aia spitalele sunt vai de mama lor, de-aia sute de şcoli apar la ştiri coşcovite şi fără niciun vino-ncoa pentru copii. Pensiile, şi ele, de-aia sunt la limita foamei.
Dar: dacă statul ar câştiga aceste 54 de milioane de euro zilnic, ar şti ce să facă cu ele? Ni se spune mereu că nu suntem îndeajuns de buni contribuabili, ni se povesteşte cum încercările noastre de a fenta taxele fac rău tuturor. Numai că guvernanţii – indiferent de ideologie – n-au vorbit niciodată despre două-trei chestiuni.
Unu: ciufutoşenia hârţogărească a statului. Nu poţi face nimic fără adeverinţă, nu exişti dacă umbra ta nu seamănă cu o ştampilă rotundă. Dai cu subsemnatul pentru orice, regimente de funcţionari îţi aşteaptă semnătura olografă ca pe o zi de leafă. Dacă zici că vrei să fii european şi ai o idee, nu mai puţin de 5.000 (cinci mii!) de pagini de „documenţaţie” aşteaptă girul campionilor la solitaire.
Doi: risipa statului. Nu am văzut până acum licitaţie la care preţul final să fie mai mic decât o cumpărătură de pe raftul celui mai apropiat super-market. Hârtie, pixuri, bandă adezivă, maşini – orice, la stat, costă mai mult. Uneori dă presa de urmă şi iese scandal – dar fiind mult prea puternic, statul nu răspunde niciodată.
Apoi: deşi mult prea cheltuitor şi în acelaşi timp atent la respectarea regulilor de către contribuabil, statul e locul în care incompenteţele se întâlnesc. La privat rar se întâmplă să angajezi pe pile, la stat nu se poate fără aceste pile. Dacă păstrezi în buzunar şi câteva insigne de partid, succesul e asigurat: statul se simte dator să-ţi oblojească nenorocul de a fi loază.
