Daca istoria unei tari care rezista vremurilor este rezultatul deciziilor politice nascute de mirajul fripturii absolute, istoria oamenilor se compune din amintirile din care reusesc sa-si separe momentele de panica de clipele de speranta, pentru a-si unge in fiecare dimineata painea cu unt.

Cand falia va disparea, iar numitorul comun al aspiratiilor nu va mai fi o vorba goala, linistea va fi asurzitoare. Dar infinit mai binefacatoare decat iluzia solidaritatii.

O emisiune transmisa saptamana trecuta de Realitatea Tv din Maramuresul copilariei mele a continut un moment care, daca ar fi analizat nu numai in preajma companiilor electorale, ci si in zilele cand guvernantii se intreaba cum sa seduca decisiv, memorabil, natiunea, pentru a-si aminti la urne vitejia, ne-ar face mai fericiti.

Un badiuc ii spunea lui Rares Bogdan ca ar fi foarte frumos daca la televizor s-ar toca marunt mai putin declaratiile politicienilor, si s-ar discuta despre oameni.

Despre agricultura, pensionari umiliti, tineri urcati in autocare ca sa-si caute patrii de imprumut, mai generoase cu viitorul lor, copii rupti de-acasa deoarece statul nu le mai poate tine scoala deschisa. Despre viata si moartea anonimilor, despre lacrimile mamelor, despre Romania profunda.

La capatul fiecarui an care se sfarseste ne felicitam ca pasim mai departe, astrologii ne anunta ca urmeaza zodia cainelui, a sarpelui, a porcului sau a iepurelui, motiv pentru care ar trebui sa avem o anumita raportare la configuratia cerului.

Sa ne depasim limitele, sa le fortam pentru a inghiti viata mai usor, sa ne temperam orgoliile, sa nu mai calcam peste cadavre.

Astept cu incredere sa aflu, candva, ca pasim in Anul Romaniei. Dar asta nu se va petrece decat atunci cand cele doua maluri ale constiintei nationale vor ajunge la numitorul comun de car