Alina Iamandi a creionat un portret emoţionant al bunicii sale. Cititoarea „Adevărul" a spus o poveste despre dragoste şi sacrificii, despre apusul copilăriei şi despărţire. Vă aşteptăm în continuare cu istorii scrise cu suflet.
Am întârziat cu aproape 3 săptămâni faţă de data la care ar fi trebuit să o vizitez, conform etichetei. Am ajuns precipitată în faţa porţilor, dar înainte să intru, am făcut un mic ocol pe la dugheană de flori a unui văduv, îmi povestise mama. Vânzător e băiatul lui de 12-13 ani, care s-a înălţat cu cel puţin un cap de când l-am văzut prima dată acum 4 ani. Am luat doar 3 bucheţele firave de flori de toamnă, legate bine cu aţă de cusut gri, cu miros de iarbă uscată şi foarte colorate. De regulă îi fac vânzare mai mare, dar acum venisem pregătită cu de toate. În dreapta porţilor late verzi, portarul, aşezat pe un scaun fără spătar, privea în gol când am trecut pe lângă el. Am de străbătut aleea principală, apoi să fac dreapta pe a treia potecă din celălalt capăt, un rând după cişmeaua pe care o găsesc picurând de câte ori trec pe acolo.
Azi e la fel de cald şi frumos ca atunci când am văzut-o ultima dată. Soarele îmi arde faţa şi sunt uşor transpirată. Grăbesc inconştient pasul şi îmi propun ca de data asta să nu mai casc gura la vecini, deşi îmi trezesc curiozităţi.
Îmi repet în gând ce aş dori să îi spun şi îmi propun să nu stau mult pentru că trebuie să ajung şi la cealaltă mamaie care, deşi nu ştie că vin, se va bucura să mă vadă.
***
Îmi făcusem obiceiul ca în fiecare seară, când mă întorceam acasă, să mă opresc cu geantă pe umăr şi să îi deschid uşa. O ţinea închisă ca să nu deranjeze pentru că dădea sonorul televizorului la maxim, iar aparatul auditiv nu îl purta decât de formă pentru că spunea că îi bâzâie în urechi. Când mă ruga, îl mai reglam, dar dacă după mai multe încercări tot nu mergea cum trebuie,
