Ieri am fost la Liliacul, spectacolul Operei Naționale din Cluj. Am văzut de multe ori opereta, dar am uitat că în ea apare și o contesă maghiară prin deghizarea ”fidelei” soții a nu mai puțin fidelului von Eisenstein.
Contesa Hagymás de Csípőspaprika, este prezentată personajul de maestrul balului, dacă am reținut eu bine, în orice caz, are un nume asemănător. ”În mod liber și autonom”, spune von Eisenstein despre hotărârea ei de a nu-și scoate masca, și actorul lasă pauză să se înțeleagă că e o poantă aici.
O glumă bună și una mai nesărată. Dar nu despre sare vreau eu să vorbesc, ci despre altceva. Cînd brava contesă își cîntă aria compusă de Strauss pe ritmurile muzicii maghiare romanțat-populare (să nu uităm că el e și autorul Voievodului țiganilor, scris pe un libret după o nuvelă de Mór Jókai), ar trebui să vedem un csárdás plin de paprika, cît de csípős poate fi ea. În loc de asta, dansează o singură pereche, și aceea ca și cînd directorul uzinei și-ar învîrte contabila să vadă muncitorii ce chefliu e el. Dacă mi se răspunde că e o parodie, voi argumenta că atunci ar trebui să se simtă știința dansului caricaturizat, se simte însă numai neputința.
Dar să nu credeți că numai maghiarii sunt nedreptățiți aici. Cancanul e la fel de anemic, așa cum nici ”șoriceii” (= dansatoarele atît de vioi invocate de Falke și de von Eisenstein) nu sunt pline de viață și de acea je ne sais quoi indispensabilă pentru erotică și pentru atracție. Cîteva gesturi mimează dansul, dar nu sunt dansul acela adevărat, plin de febra dorinței și de vibrația amorului.
Și dacă dansul nu e dans, atunci nici forța nu e forță. Contesa de Csípőspaprika e într-adevăr hilară cu strigătele ei, ba chiar ridicolă de-a dreptul cînd prin masca ei se întrevede o lipsă de proiect și de pragmatism aproape totală. Dar cine să rîdă de ea? Aceia care vorbesc despre csárdás, dar habar