În octombrie 2011, am primit un e-mail de la cîţiva dintre primii mei studenţi: strîngeau fonduri pentru un coleg bolnav şi, printre alte acţiuni, organizau un flashmob la Universitate. Le-a ieşit, şi nu cred că pînă atunci mai văzusem o generaţie întreagă de absolvenţi de Medicină reuniţi de un motiv neprofesional, facultativ, ba chiar mai mult, filantropic. A fost prima lecţie pe care am primit-o de la ei: solidaritatea poate exista şi între medici.

O lună mai tîrziu, doar 75% dintre ei au susţinut rezidenţiatul, restul semnase contracte cu clinici din alte ţări. Şeful de promoţie era deja acceptat ca postdoctoral fellow la Cornell University în New York. Unii dintre ei îşi petrecuseră ultimii doi ani de facultate învăţînd limba germană, pentru a atinge un nivel care să permită începerea rezidenţiatului în Germania. Alţii au aşteptat finalul facultăţii pentru a demara cursurile. O parte s-a îndreptat spre Marea Britanie, Belgia sau Spania. Dintre cei care s-au înscris la rezidenţiatul românesc şi l-au promovat, alte cîteva procente au aplicat apoi pentru instituţii din Franţa.

M-am întrebat de ce solidaritatea care i-a unit în jurul luptei cu boala colegului lor nu i-a adus împreună pentru a transforma profesia de medic în România într-o carieră acceptabilă după toate standardele, cum s-a întîmplat în Slovacia. Întrebarea a renăscut în acest an, imediat după ce am susţinut examenul de medic specialist. Eram în faţa unei evidenţe: generaţia mea eşuase. Majoritatea ne-am început rezidenţiatul aici şi l-am terminat altundeva. În ţară, eu am făcut parte dintre norocoşi: am lucrat într-un centru unde se realizau toate tipurile de intervenţii chirurgicale, de la transplant la chirurgie robotică, aşa că plecarea mea în Europa s-a petrecut în spiritul legii nescrise a chirurgiei „nu e recomandat să fii elevul unei singure şcoli“. Însă o parte dintre colegi