Dintre cele 36 de fortificaţii din jurul Bucureştiului, Fortul 13 Jilava este cel care a marcat istoria României cel mai mult. Deşi fusese construit pentru a proteja Capitala de o eventulă invazie externă, acest fort a funcţionat în perioada comunistă ca închisoare politică unde şi-au găsit sfârşitul, în chinuri groaznice, zeci sau poate sute de oameni marcanţi ai vieţii culturale şi politice din România.

Groază, umilinţă, sânge şi dezumanizare. Chiar şi aceste cuvinte înfiorătoare sunt departe de a descrie suferinţa pe care au îndurat-o toţi cei care au fost întemniţaţi, ani la rând, în una dintre cele mai groaznice puşcării comuniste din România.

În anul 1907, penitenciarul Jilava a fost folosit ca temniţă pentru ţăranii care au participat la răscoala din primăvara aceluiaşi an.

În timpul Primului Război Mondial, fortul Jilava a fost populat cu deţinuţi din rândurile militarilor care refuzau să se prezinte la încorporare sau pentru alte infracţiuni cu caracter militar, mulţi din ei fiind condamnaţi la moarte şi executaţi în “valea piersicilor”.

După ocuparea oraşului Bucureşti de către trupele germane, la 6 decembrie 1916, în închisoare au fost aduşi prizonierii de război. Încă din timpul războiului şi în special după aceea, până la 23 august 1944, Penitenciarul Jilava, deşi era închisoare militară, a devenit locul de detenţie, atât preventivă cât şi după condamnare, pentru deţinuţii politici.

În afară de deţinuţii de drept comun şi de deţinuţii politici, în Jilava au fost închişi de legionari, în 1940, şi o serie de politicieni şi alţi salariaţi din aparatul de stat pe care poliţia legionară i-a suprimat în celulele închisorii în noaptea de 26/27 noiembrie 1940.

Teroarea care avea să ţeasă în jurul acestui loc aura unui loc blestemat avea să se instaleze aici abia în 1945, când puterea a revenit comuniştilor, iar închisoarea a d