În urmă cu ceva vreme publicam un reportaj despre o după-amiază petrecută în capitala Austriei, o după-amiază în care am descoperit Viena drept un oraş fabulos prin normalitate, unde totul pare a fi la locul său, nimic nu e prea mult sau prea puţin. Nimic ostentativ. Este acel oraş al zilelor de duminică, cu clădiri perfecte, cu străzi impecabile şi cu oameni care par a fi mereu îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Entuziasmul călătorului de ocazie pe care îl manifestam în acel articol a fost însă temperat de către un cititor care a întrebat, probabil cu o uşoară ţîfnă: „Dar de ce nu scrii aşa ceva şi despre Bucureşti?“. O întrebare la care, recunosc, aş putea găsi multe răspunsuri – toate defensive, dar care mi-a rămas în minte nu ca o toană „patriotică“, ci mai degrabă ca o provocare. Căutînd o disociere de statutul de bucureşteancă get-beget şi de multele hibe ale Capitalei noastre, am încercat un experiment: să trăiesc o după-amiază în pielea cuiva care întîlneşte Bucureştiul (şi România) pentru prima oară şi care porneşte la drum cu toată bunăvoinţa pe care ţi-o dă entuziasmul descoperirii.

Obiective de bifat

DE ACELASI AUTOR Spania la promoţie "Pînă şi bulgarii..." Poveşti alsaciene Schimbarea la faţă Dacă întrebi un bucureştean care ar fi locurile pe care merită să le vezi ca turist novice prin Capitala României, acesta, cel mai probabil, va ridica la început, instinctiv, din umeri. Se pare că atunci cînd vine vorba de obiective turistice ale oraşului lor, bucureştenii nu prea au multe de povestit. Se însăilează totuşi, cu greu, un fel de traseu turistic. Casa Poporului sau – după numele său postrevoluţionar – Palatul Parlamentului e primul obiectiv la care vei fi trimis. „Merită?“ – întrebi, spunînd că în Bucureşti stai destul de puţin timp şi vrei să prinzi cît mai multe din „culoarea“ locală. Merită, nu merită, trebuie văzut – ţi se va răspun