„După dealuri”, filmul deja faimos regizat de Cristian Mungiu, spune o poveste puternică, într-un mod discret, coerent și impresionant. Finalul este tragic, dar provocarea etică a filmului vine din faptul că nimeni nu greșește major, mânat de rele intenții, de patologii comportamentale, de planuri criminale, și că fiecare are dreptate în felul lui. Asta face filmul: descrie neutral logici diferite după care se conduc oamenii în România de astăzi – logici uneori concurente, alteori paralele – și felul în care decurg destine din ele.

Înainte de a mă explica, iată povestea (îmi permit să dezvălui cursul narațiunii și deznodământul pornind de la ideea că nu neapărat povestea în sine dă putere peliculei, ci felul în care este spusă cinematografic). În film este vorba de două fete orfane, care și-au petrecut copilăria într-un orfelinat din Bârlad și au ajuns să se iubească (probabil și carnal), dar, de la un punct încolo, au luat-o pe căi diferite. Alina a plecat în Germania la muncă (unde a fost îngrijitoare, chelneriță și cine mai știe ce), iar Voichița a apucat-o pe drumul religiei, devenind călugăriță la o mânăstire ruptă de lume din zona Vasluiului. Voichița și-a găsit casă și familie la mânăstirea ortodoxă, unde preotul este „tati”, iar maica stareță, „mami”. Alina se întoarce „tulburată” din Germania, abrutizată de muncă și măcinată de singurătate, pentru a o lua cu ea pe Voichița pe care încă o iubește pasional. Au plănuit să plece împreună în Germania și să muncească pe post de chelnerițe pe un vapor. Alina este răvășită de iubire și gelozie; Voichița păstrează pentru Alina doar afecțiunea prieteniei. Lucrurile o iau razna pe măsură ce Alina descoperă că Voichița este total schimbată de credință și că, în cele din urmă, nici măcar nu mai dorește să o însoțească în Germania. Crizele de furie ale Alinei sunt interpretate de părintele mânăstirii într-o etol