Tipul multipartid funcţionează în majoritatea ţărilor occidentale în jurul celor trei tendinţe politice principale – conservatoare, liberale şi socialiste. În secolul al XIX-lea lupta politică dintre partidele conservatoare şi cele liberale reflectă conflictul din păturile aristocratice şi burghezia ascendentă, pentru ca ulterior dezvoltarea industrială şi creşterea proletariatului să ducă la apariţia celei de a treia forţe politico-sociale – partidele socialiste sau laburiste. În perioada postbelică au apărut pe firmamentul scenei politice partide democrat-creştine, deosebit de influente în Italia şi Germania. Mişcarea ecologistă a creat un asemenea partid, al verzilor, iar în ultima vreme se constată o creştere a partidelor de extremă dreapta naţionalist-şovine şi o recrudescenţă a fascismului.
Multipartidismul exprimă procesul de diferenţiere socială ce are loc în ţările dezvoltate sub efectul revoluţiei ştiinţifico-tehnice în sânul clasei muncitoare cât şi în cel al burgheziei. Sistemul partidului unic constituie soluţia politică adecvată a regimurilor de dictatură fascistă şi comunistă.
Ambele partide apar în perioade de criză sau de război, recurgând la a impune cu forţa fie o nouă ordine socială, fie frânarea evoluţiei sociale şi întoarcerea la ordinea veche. Din punct de vedere social partidul unic este o anomalie, refuzată de istorie oriunde s-a manifestat pentru că au în fond trăsături comune: dictatura represivă, sfărâmarea opoziţiei şi a partidelor, apelul la violenţă şi intimidarea maselor.
În România de după decembrie 1989, s-au perindat la putere sisteme politice cunoscute în istorie, unele prin renaşterea şi afirmarea într-o măsură mai mică sau mai mare a unor partide “istorice”, altele rezultate din libertatea de manifestare politică a cetăţenilor ţării. Se cunoaşte din istorie democraţia directă şi indirectă, în sensul