Dacă 2013 s-ar fi terminat la sfârșitul zilei de 1 ianuarie, eram acum îndreptățit să spun c-a fost cel mai frumos an din viața mea, chiar dacă a durat numai o zi! Nu știu ce-ar trebui să se întâmple în continuare ca bucuriile de care am avut parte în ziua aceasta, prima din noul an, să-mi dispară cu ușurință din memorie.
Au fost mai întâi satele albe înșirate de-o parte și de alta a șoselei ce leagă Bucureștii de Alexandria, apoi câmpurile, albe și ele, aidoma unor coli de hârtie, pe care-ți venea să scrii iute câteva rânduri, despre minunea de a fi om, poate chiar despre cea de a simți că preț de o clipă tu ești toți oamenii de pe lume, dar îți dădeai imediat seama că ți-o luase altcineva înainte, nu puteai ști cine, vedeai sub liniștea luminoasă ce umplea câmpurile doar fumul vreunei case îndepărtate, sau câte un copac răzleț, în loc de semnătură. Între sate, un aer la fel de albăstriu ca gheața lacurilor pe care o zgărâiau cu ciocurile, visând că-și potolesc foamea, pescărușii.
După asta, întâlnirea cu Simion Gârlea, vârstnicul meu prieten din Vitănești, pe care l-am găsit la cei 95 de ani ai săi stând la masă și scriind în jurnal, după ce mai înainte, spărsese câteva lemne, iar mai înainte primise niște colindători, iar și mai înainte, chiar înainte de tot, într-o altă iarnă și într-un alt secol... E scris în pozele de pe pereți ce-a fost atunci, poze cu oameni tineri, dumnealui, soața sa, Mărioara, cei doi copii ai lor,mai sunt vreo mie cinci sute de zile de război dându-le târcoale, dar asta a fost demult, tare demult, secolul acela s-a dus, s-a dus și Mărioara, iarna a rămas, și-a rămas și Simion Gârlea, ca o iarnă mai mică la care bucureșteanul din mine vine deseori să se încălzească și să simtă c-a ajuns acasă.
Apoi liniștea albă a pământului în care mi s-au preschimbat părinții. Întotdeauna, oriunde m-aș afla, vin să-i
