La fiecare început de an, românul se înhamă la jugul speranţei. Şi, mânat de la spate de clasa politică, trage la el 12 luni, doar, doar îi va fi mai bine. Din când în când – la sărbătorile legale, în concediu, uneori seara, înainte să cadă glorios între perne –, întoarce capul. Da, totul este în regulă, spatele lui e asigurat. Oamenii politici sunt acolo şi îl conduc. Unii hăis, alţii cea. Când sunt ani buni, e şi hăis, e şi cea. Un cea-hăis plin de nădejde.

Românul de azi duce mai departe tradiţia bunicilor şi părinţilor săi. Şi ei şi-au pus speranţa în Ceauşescu: au fost convinşi că îi va duce pe drumul cel bun. Iar când au văzut că drumul o ia la vale, spre văgăună, tot în conducător şi-au pus ultima speranţă: poate că vrea să se odihnească. Fie definitiv, într-o lume mai bună şi mai dreaptă, fie îl va lăsa în locul lui p-acesta micu’, pe Nicuşor. N-a fost să fie Nicu, fiindcă şi-au băgat alţii coada, dar nici departe n-a sărit. Şi, chiar dacă a fost foarte încet şi foarte dificil (mult mai dificil şi mult mai încet decât pe la alţii), a fost… înainte.

Aşa că, după ‘90, la începutul fiecărui an, românii trag din greu, dar cu forţe proaspete, la gândul că cei care conduc ţara le vor face viaţa mai bună. Sau, măcar, nu le-o vor încurca mai rău. Astfel, nădăjduiesc că politicienii vor fura mai puţin, că, după ce se vor aranja pe sine, rudele, prietenii, vecinii, vor face legi care să poată fi, cât de cât, aplicate, că îi vor lăsa pe cei care trebuie să le aplice în pace, că vor da o mână de ajutor ca localităţile natale ori în cele care trăiesc să prospere, că vor numi în funcţii de conducere oameni cât de cât competenţi, că vor avea bun-simţ ş.a.m.d.

La fel e şi acum, la debutul lui 2013. Instinctul de supravieţuitor îi şopteşte românului să se pună – ca în fiecare an – în slujba speranţei şi să tragă la jugul ei. Nu-i veşnică, însă crapă ultim