Un raport elaborat de ONU arata ca tarile dezvoltate au nevoie de cel putin cinci ani pentru ca economiile lor sa absoarba suficienti someri, astfel incat nivelul fortei de munca sa atinga pragul existent inainte de anii fatidici 2008-2009.

In orice caz, anul 2013 se anunta prea anemic pentru ca sa poata prelua o parte din criza somajului cu care ne confruntam si care abia acum se observa ca are caracteristicile sale proprii, diferite de criza economica sau financiara.

De altfel, desi somajul este o problema care include atat aspectul economic, cat si cel social, inclusiv educational, atentia economistilor lumii se focalizeaza cu incapatanare pe cresterea economica si pe temutul indicator PIB, ca si cum odata intrate acestea in normal, somajul se rezolva de la sine.

Cei care conteaza pe asemenea legaturi imbatabile intre cresterea economica si diminuarea somajului ar putea observa ca, in anii de glorie ai mecanizarii si automatizarii, atunci cand Ford trecea la lucrul pe banda rulanta, cresterea economica spectaculoasa a produs ea insasi un impresionant somaj temporar.

Merita rememorat faptul ca, in acei ani, oamenii ramasi fara lucru si-au exprimat revolta impotriva mecanizarii, ajungand uneori sa distruga masinile care le luau painea de la gura.

Multe minti luminate au trebuit sa explice opiniei pubice efectele pe termen lung ale mecanizarii, care va absorbi un volum nebanuit al fortei de munca, in masura in care aceasta se va califica si specializa.

Cifrele nu dau mari sperante

Bineinteles, nu mai este astazi acceasi situatie, dar nici nu trebuie luat drept corolar faptul ca o crestere economica determina de la sine lichidarea somajului, care a ajuns cronic.

Cu atat mai mult ramanem rezervati la acest aspect, cand constatam ca asteptatele cresteri economice nu se anunta