Cu mult înainte de a începe să dispară din chioşcuri ziarele şi revistele (înlocuite de punguliţele cu surprize, jucării, farduri, cărţi, CD-uri, DVD-uri etc.), au pierit cu totul din spaţiul ofertei publicistice calendarele şi almanahurile secolelor trecute. E vorba, desigur, de calendar ca sinonim al almanahului, în accepţia descrisă tehnic în DEX („publicaţie cu caracter variat, care apare o dată pe an, cuprinzînd cronologia zilelor anului şi diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, ştiinţific etc.“). Calendar era termenul mai vechi, utilizat pentru cărticelele populare cu pricina, încă din secolul al XVIII-lea (Calendari acum întîi rumânesc..., Braşov, 1733); cuvîntul almanah a fost preluat mai tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din franceză. Termenii se puteau substitui şi alternau în legătură cu acelaşi obiect: Calendarul „Claponului“, de exemplu, purta subtitlul Almanah hazliu pe anul de la Mahomet 1295, de la Christos 1878. E interesant că în dicţionarul Academiei, cel coordonat de Sextil Puşcariu (Dicţionarul limbii române, DA, Tomul I, A-B, 1913), se făcea o diferenţă între cele două cuvinte, almanahul fiind descris ca „un fel de calendar, destinat unui cerc de cetitori mai culţi“. După seriile din prima jumătate a secolului XX (Almanahul lui Moş Teacă, Almanahul Curentul, Universul, Vremea etc.), almanahul devenise în perioada comunistă o instituţie puternică şi o supapă de marcare populară a sărbătorilor: prin decembrie apăreau puzderie de almanahuri (Cutezătorii, Femeia, Flacăra, Sănătatea, Urzica etc.), care aveau ceva mai mult conţinut citibil – anecdote, reţete, texte de popularizare – decît exemplarele curente din ziarele şi revistele vremii. După 1990, odată cu dezvoltarea explozivă a presei, nu a mai fost nevoie de almanahuri; o parte din încărcătura de informaţii practice a vechilor calendare a fost păstrată de p