A trecut aproape o lună de la usturătorul eşec electoral al ARD, timp berechet - te-ai fi aşteptat - pentru o analiză serioasă a acestui veritabil Stalingrad al confuzei mişcări de dreapta româneşti. Nici vorbă însă de aşa ceva: în Alianţă s-a decretat deja că nu există niciun responsabil politic, iar mulţi analişti care simpatizau cu dreapta par blocaţi mental în convingerea că "poporul e de vină", pentru că nu înţelege justeţea imanentă a măsurilor luate de guvernarea Boc-Ungureanu.

Or, tocmai aici e buba: fără a absolutiza rolul "voinţei populare", ba, dimpotrivă, subliniind cu tuşă groasă evidentă că electoratul român îşi face educaţie politică exclusiv la televizor, cred că a poza în proroc neînţeles, când eşti doar un biet înfrânt prin KO în prima repriză mi se pare nu doar amuzant, ci şi neconstructiv. Un diagnostic rapid, în două puncte, al acestei înfrângeri - oferit de cineva care împărtăşeşte ideile dreptei fără niciun partizanat politic - poate fi, sper, util.

În primul rând trebuie clarificată principala confuzie propagată asiduu de perdanţii care vor să fugă de răspundere: votând anti-PDL, românii NU au votat CONTRA măsurilor de austeritate! Cu prima ocazie care li s-a oferit, oamenii au sancţionat drastic habarnismul administrativ, nepotismele fără perdea, făţărnicia obraznică, favoritismele şi aroganţa nedisimulată, toate prezentate drept "austeritate". Austeritatea, promovată consecvent şi aplicată inteligent, e un concept cu care suntem toţi obişnuiţi din viaţa de zi cu zi: "Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma", spune hâtru românul. Revolta se naşte atunci când la nivelul politicilor publice austeritatea devine minciuna prin care marea masă suferă, iar o cleptocraţie de partid se strecoară ori, şi mai grav, profită de pe urma crizei. Austeritatea nu înseamnă pauperizarea poporului, ci doar curmarea exceselor, revenirea la cumpăt