Cum definiţi termenul de „Cultură vie“?
„Cultura vie“ este cultura de aici şi de acum, chiar şi atunci cînd se apleacă asupra unor elemente clasice sau tradiţionale, dacă această încercare îşi propune o recontextualizare, o reinterpretare pentru publicul contemporan.
De ce trebuie statul să susţină sectorul cultural independent?
Unul dintre argumente ţine de recunoaşterea valorii actelor culturale realizate în regim independent, atît prin premii internaţionale, cît şi de către critica de specialitate. Această recunoaştere din partea finanţatorilor publici este însă necesară nu doar datorită valorii, ci pentru că, alături de dinamism şi creativitate, acest sector are o vulnerabilitate: fragilitatea instituţională. Fără sprijin, independenţii vor găsi o cale de a crea, dar viaţa culturală va avea de pierdut, pentru că nu vor putea avea acelaşi impact. Un al doilea argument merge în acelaşi sens, al valorii independenţilor, însă ne apropie mai mult de miza activităţii lor, care este de cele mai multe ori în interes public.
Ce reproşaţi sistemului actual de finanţare a culturii?
De reproşat cum şi pentru ce sînt cheltuiţi aceşti bani; aici se vede clar cît de anchilozat este şi sistemul nostru de finanţare a culturii, instituţia publică este actantul principal al culturii în interes public. Atît cît ne permit datele să înţelegem, 99,95% din totalul cheltuielilor merg către sectorul public. E adevărat, mai sînt şi ONG-uri care reuşesc să primească sume mari de la bugetul local sau cel naţional, însă atîta vreme cît această finanţare nu se acordă transparent, competitiv şi strategic, ea este doar o cumetrie întreţinută pe bani publici, chiar dacă uneori cu rezultate culturale remarcabile. Apoi reproşez mai multe aspecte metodologice legate de acordarea finanţărilor: de la lansarea tîrzie a competiţiilor, la sprijinirea greoaie a participă
