„Desigur că ne-ar plăcea ca toţi bunii scriitori să fie şi fiinţe bune, altruiste, generoase, căci credem că literatura e altruistă şi generoasă. În realitate, nu-i aşa. Uneori, geniul ajunge la noi printr-o fiinţă demnă de dispreţ, chiar josnică, şi uneori oameni minunaţi, care merită să meargă în cer până la altare, sunt foarte proşti scriitori, care ne omoară de plictiseală, ale căror cărţi ne cad din mână. Ce păcat!” Mario Vargas Llosa A murit şi Sergiu Nicolaescu. La fel ca în cazul morţii lui Adrian Păunescu, evenimentul din această dimineaţă stârneşte deja reacţii contradictorii, de la evocări bombastice, la detractări violente, trecând prin tot felul de dezvrăjiri voalate. Că Nicolaescu a fost un mare regiozor, cel puţin la scară naţională, nu încape nicio îndoială. La fel de sigur e însă şi faptul că informaţiile pe care le avem despre acesta nu conturează imaginea unei personalităţi cu o conduită morală de urmat. Care ar trebui să fie atitudinea românilor faţă de personaje precum Nicolaescu? Despre morţi numai de bine, spune un proverb latinesc (căruia, sincer, nu prea-i găsesc logica). În spiritul proverbului, unii ar fi gata să le construiască statuie (pe „Aleea Propagandei”, vorba unui amic de pe Facebook). Alţii, în schimb, le-ar şterge bucuroşi opera şi amintirea, într-un demers justiţiar răzbunător. Deocamdată, cei din prima categorie au şanse mai mari de izbândă, nu doar pentru că avem precedentul Adrian Păunescu, ci şi pentru zecile de români a căror operă a supravieţuit dincolo de faptele lor reprobabile. Exemple ar fi destule, de la un Caragiale numai bun de pus personaj în propriile scrieri, la simpatiile legionare ale generaţiei interbelice. De la antisemitismul eminescian, la oportunismul politic al lui Sadoveanu. Mi-a plăcut raţionamentul lui Llosa – în care scriitorul poate fi înlocuit cu orice soi de artist – pentru distincţia necesară