Acum două săptămîni, doamna profesoară Rodica Zafiu a publicat, în gazeta noastră, un excelent articol despre folosirea abuzivă a generalizărilor în presa şi vorbirea curentă. O victimă constantă a acestui prost obicei este cuvîntul „românii“. Autoarea observa, pe bună dreptate, că numărul real al celor invocaţi nu are, de regulă, nici o legătură cu categoria pe care o reprezintă. O manifestare stradală cuprinzînd între 50 şi 1000 de inşi e anunţată ca protest al „românilor“. Un rating de 2,2% pare suficient pentru a îndreptăţi formula: „Românii au stat cu ochii pe Antena 3“. În aceeaşi cheie euforică e citit, mai nou, rezultatul alegerilor. „Românii“ sînt o mărime variabilă, în funcţie de maşinăria retorică pusă în funcţiune de politicieni. Ba sînt 7,5 milioane (anti-Băsescu), ba sînt 4,5 milioane (pro-USL), ba sînt 11 milioane care n-au fost la vot. Românii „noştri“ sînt mai mulţi şi mai buni decît românii „lor“, chiar dacă „toţi sîntem români“, mai mult sau mai puţin votanţi.
DE ACELASI AUTOR Lecţia Dilemei Despre iubirile fericite Note, stări, zile Dilema noastră cea de toate zilele O altă vocabulă la a cărei compromitere se lucrează intens este „interesul naţional“. O ştim de la Caragiale: „de la binele ţării atîrnă binele nostru“; cu o precizare esenţială, făcută de Trahanache: binele ţării atîrnă „de la partidul întreg“. Carevasăzică, partidul primează. Iar partidul înseamnă „eu, dumneata, noi şi-ai noştri“. Te miri ce gospodină militantă, te miri ce bişniţar de provincie se declară, odată ajuns în Parlament, slujbaş gata de sacrificiu al „interesului naţional“. Cînd nu ştii exact ce ai de făcut, declari că te ocupi cu interesul naţional, cînd pui la cale o potlogărie privată, zici că rişti orice de dragul interesului naţional. Toată lumea combate harnic şi zgomotos în oştirea ţării. Doar că stingerea nu se mai sună la cazarmă, ci prin curţile lumi
