Noapte de noapte mă întorc la Islaz şi-mi cutreier copilăria. Îmi visez bunicii, aşa cum erau la bătrâneţe. De fapt, nici nu-i reţin altcumva decât împovăraţi de ani. Tinereţea lor mi-a scăpat, aveam prea multe de descoperit în uimirile ţâncului de odinioară. Copilul din mine căuta joaca dincolo de ei, mereu în afara bătăturii. Pe câmpia la care tânjesc bolnăvicios, deşi o port în mine dintotdeauna. Întâlnirile astea cu ma-marea şi tata-mare, în taina nopii, se petrec pe tăcute. Arar ne încumetăm să vorbim. Tăcem cu toţii şi nu ne mirăm deloc că ne vedem. Habar n-au că sunt morţi ! Se poartă de parcă ar fi vii ! Trebăluiesc prin casă ori prin obor, ca atunci. Ba rânesc la animale, ba deretică prin odăile mirosind a busuioc, ba răscolesc cu palmele crăpate răzoarele, ba stau în jurul mesei şi mănâncă. Alteori îi însoţesc la câmp, în carul ce se leagănă printre gloduri. E cald, şi aerul, mişcat de adierile prelinse dinspre Dunăre, ridică la cer miresmele pământului. Boii calcă alene, nu se sinchisesc de sudalma aspră a bătrânului rezemat de loitră. Ajungem la vie, dejugăm animalele şi o iau la goană pe întinsoarea nemărginită. Alerg, şi dintr-odată plutesc peste ţarină, cu mâinile desfăcute. Chiui cât mă ţine gura, ecoul îmi răspunde ascuţit, şi valea se cutremură. Speriate, păsările văzduhului se pitesc după norii alburii şi mă iscodesc chiorâş. O barză sanchie îşi duce aripile la ochi, nedumirită de ciudăţenia ivită aproape de Soare. Cobor pe la asfinţit şi o cotesc înspre casă, mângâind ţărâna împrăştiată de copitele blândelor dobitoace.
Deunăzi, în vis, mi s-au arătat câteva babe răposate. Mergeau pe linie cu împărţit. Cărau coşniţe încărcate cu colaci şi sticle cu vin roşu, şi cu jumări de porc, şi cu felii de cozonac. Veneau şi la ma-marea. “Să fie lu' bâtu' Ion”, ori “mumii Cutare”, le auzeam rostind vorbele de pomenire evlavioasă.