-AA+A
Am păşit pragul dintre ani, ca de-atâtea ori, ca în fiecare an al existenţei noastre. Facem lucrul acesta cu atâta lejeritate, cu atât firesc. Sentimentul intratului într-un nou an nu se compară cu cel dinaintea unui fapt nemaiîntâlnit. Departe de noi emoţia unui inedit. Oricâte surprize ar conţine cele 365 de zile, intrăm pe poarta lor cu siguranţă, cu re-cunoaştere, de parcă am şti dinainte care-i drumul. Anul Nou face parte din noi, de parcă ar îndeplini o funcţie vitală – aceea de-a ne lăsa purtaţi în timp, ca o necesitate, egală cu hrănitul, cu privitul, cu visatul. Cine mai stă să (se) socoată? E un prag ireversibil, e un pas ce nu mai poate fi tras înapoi. E un mers cu sens unic. Indiferent câte catastrofe ar avea în cutie, câte dezamăgiri, neajunsuri, griji, probleme, noi deschidem capacul cu bucurie, cu speranţă, din dorinţa de-a şti ce-i cu lumea, ce-i cu noi – păcat deprins o dată cu Pomul Cunoaşterii.
Anul Nou nu are nevoie de indicatoare, el se scurge de la sine, îşi face loc ca un râu prin stâncă, roade şi ne roade.
Anul Nou este ecou al glasului din urmă, nu din faţă; el nu vine din viitor, ci din trecut. Îl tragem după noi ca o umbră ce ne aparţine. El n-are nevoie de tradiţii şi de obiceiuri. El marchează o zi – Anul Nou e doar o zi! 1 Ianuarie, când trebuie să facem din toate câte puţin, până desăvârşim schiţa, portretul, până ce ne conturăm aşa cum suntem, pentru ca niciun detaliu să nu (ne) lipsească.
Anul Nou e zi naţională şi internaţională. E zi cosmică şi religioasă. E sărbătoarea dintâi. Un prieten mi-a spus că-şi aminteşte ecoul pe care-l auzea când era mic, de trei ani, şi ţipa la trecerea pe sub o poartă de cetate. Era ca un rest de istorie, de care nu se putea despărţi. Uneori nici nu ne dăm seama ce important este un ecou, o umbră, un început. Acestea sapă în memorie mai mult decât orice război, bătălie, redut
