Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre acei regizori care părea, cel puţin pentru breasla cinematografică, nemuritor. Acest statut implică un amestec de admiraţie şi de invidie – în care invidia este cea care primează.

În conflictul dintre generaţia tânără de cineaşti creativi, cu premii internaţionale, dar fără acces la banii CNC, şi vechii dinozauri secătuiţi de creativitate, dar cu acces la fondurile de stat, Sergiu Nicolaescu era întruchiparea gărzii vechi, ce nu renunţă şi nu se predă.

Printr-un paradox al gusturilor populare – dar şi al marketingului –, filmele sale recente, oricât de slabe, reuşeau să aducă mai mulţi spectatori în săli decât filmele infinit mai bine construite ale concurenţilor săi tineri. E un fapt firesc, dacă ne raportăm strict la publicul măsurat în cifre, deoarece numele lui Sergiu Nicolaescu e un brand puternic, iar brandul e cel care atrage consumatorii. Un punct în tabăra invidiei. Dar acest brand e consolidat prin merit – deoarece „Un comisar acuză” şi „Revanşa” (linkurile sunt către Cinemagia) sunt, fără discuţie, cele mai bune filme poliţiste din cinematografia românească, iar „Nea Marin miliardar” e comedia ce rămâne în inimile românilor, mai mult decât oricare alt film din perioada comunistă. Un punct în tabăra admiraţiei.

Ruptura dintre Sergiu Nicolaescu ce ţine în mână „Mihai Viteazul”, „Nea Marin miliaradr” şi „Ciuleandra” şi Sergiu Nicolaescu, regizorul şi actorul din filmele sale de după 1989 e, de aceea, foarte greu de înţeles. Dacă publicul a continuat să vină la filmele lui Nicolaescu din ultimii ani, critica l-a taxat dur, aproape în unanimitate. Reacţiile criticilor de cinema din toate taberele – şi a celor mai vârstnici, şi a celor tineri – au culminat cu titluri precum „Atunci i-am condamnat pe toţi la Orient Expres”. Dacă nu aţi văzut filmul, sau aţi uitat despre ce e vorba, merită să citiţi cron