Fiind de dată recentă în raport cu vechimea Calendarului Popular al românilor, sărbătorirea Anului Nou în ultima noapte din decembrie - prima zi din ianuarie, nu a prezentat niciodată un interes special pentru comunităţile tradiţionale de la noi. Acest lucru e lesne de înţeles, având în vedere faptul că în Ţările Române, până în secolul al XIX-lea, Anul Nou s-a celebrat pe 25 decembrie, odată cu Crăciunul. “La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu ştia de Revelion (...) La miezul nopţii se trăgea clopotul la biserică iar sătenii ieşeau din case  şi pocneau şi puşcau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou”. (Marcel Lapteş - Timpul şi sărbătorile ţăranului român”).  În plus, pe teritoriul ţării noastre au mai fost identificate încă trei începuturi de an: la 1 martie, după calendarul roman, la 1 septembrie, după calendarul biblic şi, potrivit cercetărilor etnologului Ion Ghinoiu, în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, după calendarul dacic.  

În vechime, Revelionul aducea un adevărat ceremonial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului An. Acesta, începând cu 1 ianuarie, creştea, întinerea, se maturiza, devenea “moş”, apoi murea şi reînvia odată cu timpul calendaristic, parcurgând un drum circular, fără de sfârşit. La început, timpul sacru al înnoirii anului se împărţea în două intervale, egale ca număr de zile şi total opuse ca încărcătură simbolică. Astfel, între Crăciun şi Anul Nou timpul era bătrân, agonic, haotic şi nefast, aflat sub semnul întoarcerii sufletelor morţilor acasă. În schimb, începând cu Sân-Vasii şi până de Bobotează, revigorat prin intervenţia colindătorilor, timpul renăştea tânăr, plin de forţă, fast şi biruitor. Mutarea sărbătorii Naşterii Mântuitorului de la Bobotează la Crăciun, survenită în secolul al IV, precum şi mutarea pragului dintre ani de la 25 decembrie la 1 ianuarie, au făcut ca obiceiurile să se amest