Acum doi ani, vestea că Franţa a luat decizia expulzării colective a mai multor comunităţi de romi originari din România făcea valuri în Europa: libertatea de circulaţie e una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene – orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să meargă şi să se stabilească oriunde pofteşte. Guvernul de la Paris a fost nevoit să dea explicaţii. S-a spus atunci că nu e vorba de „expulzări colective“, ci de „repatrieri individuale“, „la cerere“; că, de fapt, familiilor de romi li s-a propus să se întoarcă acasă în schimbul unor sume avansate de statul francez. Măsuri de acest fel nu constituiau o noutate – ele mai fuseseră aplicate şi în trecut cu acelaşi (in)succes. De data asta însă, expulzările (sau repatrierile) au bătut la ochi, căci au vizat sute de persoane, într-o perioadă de timp destul de scurtă. Comunităţile de romi care trăiau la periferiile marilor oraşe deveniseră miză politică în campania electorală. Guvernul de dreapta aflat la putere trebuia să arate că face ordine – aşa că autorităţile s-au apucat de vînat romi. Au avut presă bună, cel puţin într-o primă fază. Apoi, după ce societatea civilă a denunţat abuzurile şi a arătat clişeele pe care s-au construit politicile de expulzare (sau de repatriere), cetăţenii şi-au dat seama că, de fapt, romii sînt doar ultima şi cea mai vizibilă dintre comunităţile de imigranţi din Franţa, nicidecum cea mai numeroasă sau cea mai prost integrată. (Cei aproximativ 15.000 de romi din România reprezintă o comunitate de imigranţi mult mai puţin numeroasă decît cele provenind din statele africane – foste colonii.) S-a speculat de către autorităţi că există o legătură între creşterea infracţionalităţii în mediul urban şi apariţia acestui val recent de imigranţi – însă statisticile nu susţin această concluzie.

Pînă la urmă, comunitatea internaţională a condamnat guvernul francez pent