“În fotbal e bine să ierţi cînd ai nevoie de un anume jucător”. Verdictul lui Andone în relaţia dintre Piţurcă şi Săpunaru sună abrupt, intrigant şi rece. Dar vine la capătul unei realităţi pe cît de simple, pe atît de neînţeles

Ştim deja: la nivel de “naţională” nu mai sîntem ce-am fost. Am simţit asta crunt, nu mai e nevoie să reamintim episoadele. Au spus-o şi foştii internaţionali, şi actualii, şi Piţurcă. Dar oare atît de greu e să ne concentrăm şi să descoperim ce sîntem şi mai ales ce nu sîntem, pentru a ne linişti?

Poate că nici pentru Piţurcă nu-i aşa uşor pe cît îmi imaginez. În fond, fiecare miză e abordată cu armele pe care le ai, dar mai ales cu disponibilitatea de a renunţa la ele atunci cînd e nevoie de scut. Există şi fotbalişti mai tineri decît Săpunaru pentru postul de fundaş dreapta, există perspective, rigori şi improvizaţii, fireşte. Dar dacă “naţionala” înseamnă cei mai buni fotbalişti ai unei ţări la un anumit moment, dacă vorbim de o reprezentativă, Săpunaru n-are de ce să-şi ascută colţii, iar Piţurcă n-are de cîştigat prin a-şi cultiva încruntările.

Dacă vom merge la Rio fără Săpunaru, Piţurcă nu va avea nimic de cîştigat. Fundaşul Zaragozei nu e o vedetă zgomotoasă, un idol extravagant, aşa că replica “uite, am avut dreptate, se poate şi fără el!”, nu cred să-l avantajeze pe selecţioner. Pentru fotbalist, ar fi un turneu final ratat, o amărăciune la adăpostul căreia au ars mocnit încăpăţînările şi s-au mistuit.

Dacă ratăm calificarea, neconvocarea lui Săpunaru va intra la capetele de acuzare, dar nu văd să ajungă mai mult de atît. Fundaş dreapta, jucătorul nu are în ochii tribunei rolul determinant al portarului sau al atacantului. Nu vom spune “poate că apăra cu Ungaria” sau “ar fi înscris cu Turcia”.

Am intrat în 2013, un an în care sărăcia va străluci, probabil, la fel de acut în fotbalul nostru, dacă nu ch