Înainte ca Noul An să se învechească prea tare, încerc o privire asupra a ceea ce ne-a oferit mai bun şi mai important, în domeniul teatrului, cel de care tocmai ne-am despărţit.

Pentru a nu fi acuzat că întocmesc clasamente, că mă antepronunţ, acum când – spre enervarea unora- sunt iarăşi în situaţia de a participa la realizarea unor ierarhii, aş vrea ca rândurile ce urmează să fie privite doar ca un fel de recomandări adresate prietenilor mei din feluritele oraşe ale ţării ce ar dori să meargă într-o seară la teatru şi mă întreabă dacă merită să cheltuiască timp şi bani pentru a vedea un anume spectacol sau e mai bine să facă cu totul altceva. Voi aminti, aşadar, o seamă de titluri şi teatre în care cred, voi înşira o seamă de spectacole pe care le-aş revedea oricând cu plăcere. Cu câteva sumare argumente.

Anul Caragiale

Americanii au o vorbă înţeleaptă care spune că “nimic nu e gata până nu e gata”. Mă mai conving o dată de adevărul ei acum, când încerc să recapitulez ceea ce s-a întâmplat pe scenele româneşti cu scrierile lui Caragiale în anul Caragiale. În prima parte a lui 2012 puteau fi înregistrate puţine spectacole semnificative inspirate din opera marelui scriitor. Contau mai degrabă prefeţele la anul aniversar, prefeţe scrise cu un an mai devreme (mă gândesc îndeosebi la O scrisoare pierdută de la Teatrul de Comedie în regia lui Alexandru Dabija, la versiunea scenică uşor bizară propusă pentru aceeaşi piesă de Ada Lupu la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara sau la Noaptea furtunoasă de la Craiova, montată la Naţional de expertul în literatura dramatică a marelui scriitor care e Mircea Cornişteanu, dar şi la D-ale carnavalului al Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu şi al lui Silviu Purcărete). Şi mai puteau fi luate în consideraţie speranţele, mai exact capitolele ce urmau să fie scrise, pe care ni le anunţau feluritele i