Există mai multe forme de exil. În primul rând, există practica exilului politic, când unui cetăţean i se impune să-şi părăsească localitatea de baştină şi să plece într-o altă zonă, dinainte stabilită de către autorităţi. Publius Ovidius Naso a fost exilat de către împăratul Augustus la Tomis, pe ţărmul Pontului Euxin, fiind astfel obligat să părăsească Roma şi să se stabilească în Constanţa noastră de astăzi. Deportările comuniste, orice s-ar spune, sunt tot forme de exil, indiferent dacă acestea s-au produs în Bărăgan, cum au pătimit intelectualii români sau şvabii din Banat, sau în Siberia, cum s-a întâmplat cu fraţii noştri din Basarabia sau din

Bucovina. Apoi, tot legat de climatul politic, mai există şi practica auto-exilului. Fie că acesta îţi este „sugerat” de către autorităţi, fie că ai ajuns la capătul răbdării, îţi iei lumea în cap şi pleci. Nu migrezi economic, pentru un trai mai bun, ci laşi o situaţie materială bună – cum s-a întâmplat cu toată intelectualitatea şi aristocraţia românească interbelică – şi pleci într-o altă ţară, unde măcar nimeni nu îţi confiscă averea şi nici nu îţi îngrădeşte libertatea de exprimare. Recent, în Franţa, socialiştii au impus o supra-impozitare a câştigurilor de peste un milion de euro. În replică, reputatul actor Gerard Dépardieu a renunţat la cetăţenia ţării care a dat lumii întregi regulile democraţiei moderne şi a solicitat cetăţenia rusească. Cetăţenie pe care, fireşte, Kremlinul i-a oferit-o cu maximă ope- rativitate şi cu imens interes ideologic. Nimic nou sub soare, deoarece auto-exilul fiscal s-a manifestat plenar în ultimele decenii, iar anumite ţărişoare sau insuliţe cu statut bine determinat au devenit adevărate „paradisuri” din acest punct de vedere. Doar nemţii s-au ţinut tari pe poziţie şi i-au „executat” fără drept de apel pe Boris Becker şi pe Şteffi Graf, sportivi care au încercat să ocoleas