Despre 2013 se spunea, încă din vremea în care 2012 mai avea luni bune până să se încheie, că nu va fi deloc un an uşor. Într-adevăr, dacă te uiţi pe agendele economice, militare şi politice ale Europei, în particular, şi ale lumii, în general, devine clar că multe dintre problemele deja majore riscă noi complicaţii în perioada care urmează.
Pentru noi, perspectiva ar trebui să rezoneze cu atât mai prost cu cât România se vede deja sufocată de chestiunile ce ţin strict de administrarea curentă a ţării, lucru care lasă puţin timp şi minimă disponibilitate pentru preocupări care ţintesc mult dincolo de ziua de mâine. Este, de fapt, urmarea naturală a lipsei unei viziuni de anvergură naţională, a hoţiei şi incompetenţei ce caracterizează cea mai mare parte a clasei politice, a unui simţ civic ruşinos de subţire în societatea românească şi, nu în ultimul rând, a nepriceperii cu care ne dozăm eforturile atunci când avem ceva de făcut.
Lucrurile stau, prin urmare, prost, dar faptul că până acum am evitat catastrofa rămâne cel mult o palidă mulţumire, una care, dacă în România se va gândi în continuare în asemenea termeni, ne va menţine mult timp înzăpeziţi în nămeţii propriei neputinţe.
De aceea, prefer să nu mă refer aici, aşa cum se obişnuieşte la început de an, doar la următoarele 12 luni pe care clepsidra a început să le măsoare de la 1 ianuarie, ci la ceea ce cred că a devenit mai mult decât necesar să se întâmple în orizontul următorilor patru ani, adică până la alegerile parlamentare din 2016, presupunând, evident, că ele se vor ţine la termen.
Or, în ciuda numărului impresionant de probleme care minează dezvoltarea economică şi socială a României, realitatea este că soluţiile ce pot repune ţara pe şina corectă sunt, în esenţă, simple. Paradoxal, ele par complicate doar dacă le măsurăm la suprafaţă. În plus, criza economică, aşa cum
