Văd zilele trecute un film. Era cu Danny Glover şi cu Whoopi Goldberg. Cuplu căsătorit, familie aşezată, bine situată. El e judecător, cu mari şanse de a fi trimis la Curtea Supremă. Locuiesc într-o casă mare, într-un cartier foarte elegant în care ei sînt singura familie de negri. În tinereţe, au suferit de pe urma discriminării rasiale. Necazurile încep cînd, în casa de alături, în cartierul lor exclusivist, se mută o negresă care cîştigase la loto. O tanti „de extracţie socială modestă“, care face (blasfemie!) grătar, în curte, de Thanksgiving. Domnul judecător o ia razna în mintea lui upper middle class şi ajunge să dea foc casei veneticei. „Unde o să ajungem dacă se mută toţi cioroii în cartierul nostru?“ o întreabă el pe nevastă-sa. În fine, unul dintre filmele americane nici prea-prea, nici foarte-foarte, pe tema relaţiilor inter-rasiale.
DE ACELASI AUTOR Un copil face sport. În România Monopolul natural al sănătăţii Parcă ieri... N-am fost membru de partid! - ei şi? Şi uite-aşa, după genericul de final, mă pomenesc că îmi vin în minte nişte comparaţii riscante. Carevasăzică, ei (negrii din America sau afro-americani sau cum vreţi să le ziceţi) erau sclavi pînă prin secolul al XIX-lea. Păi, aşa erau şi ai noştri (ţigani sau romi sau cum vreţi să le ziceţi). Sistemul a fost eliminat, unele probleme au dispărut, au apărut alte belele. Egalitatea în faţa legii nu a însemnat automat că majoritarii (românii şi ungurii la noi, albii la ei) i-au acceptat imediat pe minoritari ca vecini, colegi sau (Doamne, fereşte!) gineri. Vă amintiţi Ghici cine vine la cină? Filmul a fost produs acum (doar) 45 de ani, iar atunci mariajele inter-rasiale erau (încă) interzise în 17 state americane.
Dacă e să duc comparaţiile mai departe, ce avem la zi? Acces ceva mai limitat la locuri de muncă bine plătite pentru „ai lor“ şi „ai noştri“ deoarece nivelul mediu de edu
