Despre Sergiu Nicolaescu, dacă vrei cu tot dinadinsul, poţi spune multe. Două lucruri nu poţi face: să-i minimalizezi personalitatea artistică şi să faci melodramă din moartea lui. Nicolaescu a fost un amestec de forţă, de candoare maxim temperată, de stângăcie sentimentală, de nebunie dusă la extrem.
În tot ce a trăit se simte teama de a nu-şi reproşa, o clipă mai tărziu, că n-a îndrăznit; spaima că, la prima ezitare, moartea îl va încolţi, prinzându-l, poate, nepregătit; tremurul insesizabil al degetului înainte să apese pe trăgaci, într-o cotidiană ruletă rusească.
Nu ştiu de ce, dar acum am senzaţia că toată viaţa sa a fost un concubinaj, un amantlâc cu moartea, o luptă asumată, pe care, până azi o câştigase. Toate cascadele sale, toate nebuniile scornite la limita riscului absolut, toate morţile morţilor sale îngropate la începuturile "părţii a doua", sunt dovezile înfruntărilor sale cu infinitul, căruia îşi permitea să-i dea cu tifla.
Nu-i poţi plânge moartea în pumni, nu poţi lăcrima în lumina lumânărilor, retrăindu-i stările; poţi doar să-l simţi, şi mai prezent, în golul din tine. De câte ori am vorbit cu acest om, am plecat mai departe încărcat de o energie stranie.
Nicolaescu poseda o fermitate aproape materială, indiferent de tonul, volumul ori inflexiunile vocii. Nicolaescu îţi transmitea stări, imagini, sensuri. Poate că în asta a constat, până la urmă, forţa cu care a "supus masele" - jocul cu zeci de mii de figuranţi, în filme imense ca spaţiu, ca demers tehnic şi artistic.
Dragostea lui de viaţă, pentru a avea unde trăi cu moartea, a creat imagini aproape neverosimile, personaje care au scurtcircuitat minţile domoale şi replici cicatrizate cu bisturiul în memoria colectivă.
O singură dată a învins ea, moartea, căreia i-a simţit respiraţia în ceafă. "Mai am puţin de trăit" a mărturisit, surprinzător, Nicolaesc
