Aveam 8 ani cand l-am vazut pe Sergiu Nicolaescu in magazinul universal "Dumbrava" din Sibiu. Fan al filmelor lui, am intrat imediat in fibrilatie, am tras-o pe maica-mea dupa mine sa-mi cumpere un carnetel de 80 de bani si l-am prins tocmai cand dadea sa urce pe scara rulanta. M-a mangaiat pe cap si a zambit ca Andrei din "Pistruiatul", spunand magulit: "Copii....". Autograful nu mai stiu cum l-am ratacit, iar peste ani m-am dezvrajit fara durere.
Sergiu Nicolaescu a fost pentru mine, ca pentru milioane de alti romani, o persoana foarte populara. N-as spune un erou, chiar daca la varsta copilariei aveam alt sistem de valori. Ii stiam filmele si era singurul regizor roman al carui nume il cunosteam. In naivitatea mea de copil care recita ca un automat poezii la serbare, desi nu foarte tarziu am aflat si de Europa Libera, exista o acceptare la fel de automata a filmelor lui Sergiu Nicolaescu. Cu deosebirea ca acestea aveau si de ce sa imi placa.
Erau animate, aveau actiune, glume, erau nepretentioase - cam in genul filmelor americane la care mergeam cu prietenii de pe strada. Mai tarziu am aflat de "epopeea cinematografica nationala", de fragmentele din cuvantarile lui Ceausescu strecurate in discursurile marilor domnitori ("Mihai Viteazul", regizat de Nicolaescu, a fost un hit construit pe soclul domnitorului cel mai apreciat de Ceausescu), de compromisurile pe care trebuia sa le faci daca doreai sa fii regizor in comunism.
La fel de tarziu am aflat de alti cineasti ca Lucian Pintilie si Mircea Saucan care ori au plecat din tara ori au ramas si s-au imbolnavit ca n-au putut face filmele pe care le doreau, cand altii au stiut sa se mentina, fara scrupule ori remuscari, in gratiile puterii.
Cand filmele confratilor sai, in cazul in care erau aprobate, erau forfecate la nesfarsit, iar dupa premiera ingropate in vreun cinematog
