În 1999, cînd The Matrix ne lua tuturor piuitul, numai Oracolul interpretat de Gloria Foster ar fi putut bănui că, 13 ani mai tîrziu, regizorul Larry Wachowski o să-şi tragă o freză atît de uşchită şi un film atît de ieşit din matrice (în general, din ţîţîni). Ah, să nu uit: şi-un sex nou, de unde a rezultat şi un nume adecvat aparenţelor: Lana. S-ar zice că starea de confuzie existenţială a lui Larry a luat sfîrşit printr-o simplă fandare de bisturiu. Dar, ca-n cazul trist al celulelor canceroase, confuzia s-a generalizat pe nesimţite şi s-a urcat de la sex la cap. De unde dredurile roşii în speţă şi filmul bulibăşit în chestiune.

Vestea proastă e că Lana Wachowski, căreia i se adaugă, în mod tradiţional, fratele Andy Wachowski şi, de data asta, regizorul german Tom Tywer (Perfume, Run, Lola, Run) au convertit confuzia în paranoia, încercînd să creeze filmul total. The real shit, ciorba cinematografică primordială, Alfa şi Omega plus orice sună cît de cît bine între ele. 172 de minute şi şase fire narative despre trecut, prezent şi viitor. Despre reîncarnare, Butterfly effect, Einstein, Dumnezeu, cauzalitate, moarte, mecanică cuantică, suflet şi tot ce n-a mai încăput în hard disk-urile Agentului Smith. Despre cum devin oamenii răi, pe axa imprevizibilă a timpului, oameni buni şi invers. Despre astrologie, relativism şi inversul inversului. Nu în ultimul rînd, despre ce filme a văzut familia Wachowski în ultimii 25 de ani (primele două sînt clare: A Space Oddisey şi The Matrix).

Ca să iasă ceva coerent şi convingător din acest ghiveci metempsihotic cu pretenţii de profunzime şi aere de blockbuster intelectual nu era nevoie de trei regizori. Ci de un singur geniu. Din păcate pentru posteritatea lui Cloud Atlas*, trebuie să ne mulţumim cu o seamă de actori de mare succes, de la Tom Hanks şi Halle Bary la Susan Sarandon şi Hugh Grant, care joacă, fiec