A fost ofiţer roman. A fost paşă turc. Ne-a încântat pe toţi cu aventurile şi metodele sale de tip „Dirty Harry” în seria Comisarilor (Miclovan/Moldovan). A fost un „nemuritor”, cutreierând Europa dupa moartea lui Mihai Viteazul. I-a dat viaţă principelui Carol, şi toţi au fost uimiţi de extraordinara asemănare cu acesta. Alura sa aristocratică l-a recomandat drept cel mai desăvârşit interpret pentru Pascalopol, sobrul personaj călinescian din „Enigma Otiliei”. A fost ofiţer german în mai multe pelicule şi nimănui nu i-a scăpat prestanţa deosebită pe care i-o dădea haina militară, ce-i venea ca turnată. A fost Mircea cel Bătrân şi generalul Averescu, ilegalistul Andrei şi prinţul Andrei Morudzi. Şi pentru că toţi aceştia trebuiau să poarte un nume şi în realitate, li s-a spus simplu: Sergiu Nicolaescu. Acum, Sergiu a murit. S-a dus la ceruri fiindcă s-a gândit, probabil, că i-a lăsat prea mult să-l aştepte acolo şi pe Amza, şi pe Toma, şi pe Jean, şi pe Ilarion, şi pe Colea, şi pe Dinică. Acum, echipa din Rai e completă şi aceşti titani plecaţi dintre oameni pot, în sfârşit, să-i facă pe îngeri să râdă cu lacrimi sau, dimpotrivă, să-i impresioneze până la lacrimi. Am avut şansa de a vorbi cu Sergiu Nicolaescu în urmă cu câteva săptămâni. L-am găsit aşa cum îl ştiusem întotdeauna: punctual, cazon, aspru la vorbă, dar cu o lumină blândă în priviri. Şi l-am mai găsit aşa cum îl găsisem, cu ani în urmă, şi pe Gheorghe Dinică, tot cu prilejul unui ultim interviu: pregătit pe deplin pentru Marea Călătorie. Sergiu mi-a vorbit cu liniştea şi împăcarea sufletească a unui om care ştie că se află la capătul vieţii, dar pleacă dintre pământeni cu sentimentul datoriei împlinite. Mi-a mărturisit atunci că toată viaţa a dorit să fie militar. Pot spune cu mâna pe inimă că a plecat dintre noi cu verticalitatea şi curajul unui militar – fie el centurion roman, cavaler cruciat, că