Abia trecut cu bine peste votul privind „acordul fiscal” (bursele sus!) că începe nebunia fazei a doua a pregătirii legislative a noului an bugetar (bursele jos!): încleştarea politică privind colosala datorie publică. An de an, lunile ianuarie-martie sunt ocupate politic de tensiunea „supravieţuirii” fiscal-bugetare a Americii, pe fondul viziunilor tradiţional divergente ale democraţilor şi republicanilor privind „opţiunile concurente” ale Washingtonului: creşterea plafonului de îndatorare vs. reducerea cheltuielilor publice.

Povestea se repetă şi anul acesta, aproape identic. În principiu, sunt multe de zis în Congres şi puţine de făcut. Alternativa la aprobarea anuală a creşterii debt ceiling (se va cere cu siguranţă şi anul acesta, pentru că deja administraţia a atins nivelul maxim de îndatorare) pare de neconceput: stoparea automată a împrumuturilor peste limita negociată anul trecut (16,4 trilioane de dolari) şi intrarea guvernului american în incapacitate de plată. Ultima zi posibilă pentru votul de aprobare: 28 februarie. Distinşi colegi şi cititori „conservatori”, nu săriţi cu lozinci simpliste, previzibile: tăierile bugetare abrupte nu merg, mai ales într-o ţară dezvoltată, iar un default al Statelor Unite nu este o glumă (micuţa Grecie, răsfăţată de Bruxelles vreo 30 de ani, s-a dovedit că nu a fost şi nu este o glumă pentru economia Europei, deşi reprezintă doar 2% din PIB-ul Uniunii, şi a trebuit în ultimii trei ani să fie salvată prin împrumuturi iar, şi iar, şi iar…) dar cred că nimeni nu vrea să afle ce ar înseamna pentru economia lumii o criză a unei Americi care nu-şi mai plăteşte facturile! Nici în interior, nici în exterior. Nu ar fi doar „falimentul lor”, al guvernului american, departe de grijile noastre ci şi, în câteva luni probabil, al nostru. Lanţul falimentelor furnizorilor şi creditorilor Americii ar antrena „furtuna perfectă” pe