La început s-a păşit relativ uşor prin pădurea narativă a lui Fănuş Neagu. În primele volume, până la "Vară buimacă" (1967), erau povestiri de acasă, din Bărăgan, scrise cu un simţ al expresivităţii limbii române prin care autorul se adaugă marilor maeştri ai povestirii româneşti. Dar mai ales după "Pierdut în Balcania" (1981) călătoria prin pădurea narativă începe să semene a aventură pe cont propriu.
Cărările încep să se întretaie, cititorul cel bun este din ce în ce mai des la răscruci. Şi nici cărările nu mai sunt întregi, dispar o vreme, cotropite şi ascunse de ierburi, apoi reapar, aparent la întâmplare, cale de o bătaie de ochi. În capilarele povestirilor urcă alte seve. În aparenţă e un tip de realism. În realitate, îţi trebuie ochi bun şi "retină odihnită, de cititor hârşit în arcanele textelor, să vezi că mereu, în fiecare povestire, se sugerează un "dincolo" mult mai complex şi mai subtil, că textele în egală măsură relevează, dar şi ascund ceva necunoscut, nenumit, nebănuit.
Dacă urmărim evoluţia povestirilor lui Fănuş Neagu observăm uşor această lentă scufundare în apele primordiale ale mitului. Povestirile se încheagă în parabole existenţiale sau în structuri arhetipale care respun mituri, legende, basme. Câmpia, satul, pământul, râul se încarcă deplin cu sensuri noi. Este aici o ipostază nouă a prozei lui Fănuş Neagu.
El este acum unul din puţinii scriitori români, nu doar din generaţia sa, ci din literatura română, care scrie o proză labirintică. Adevărul e că la temelia oricărei mari opere stă o experienţă labirintică, singura care o motivează şi o justifică. Dedal, primul alter-ego al artistului dintotdeauna şi de pretutindeni, a imaginat labirintul ca pe o căutare esenţială a unui centru de unde pulsează sevele vitale ale operei. Nu doar piramidele egiptene sunt construcţii labirintice care ascund taina faraonu
