Aşa s-a nimerit ca la început de an, când încă nu s-au risipit aburii euforiei de Revelion, să fim puşi în faţa unei subiect abrupt: moartea. Moartea unui artist şi dreptul său la o trecere decentă în lumea despre care credem, bănuim ori doar sperăm că există.

Subiectul privind gradul de intimitate al ritualului final e închis – Sergiu Nicolaescu a fost o persoană publică, iar presa şi publicul au dreptul la informare în detrimentul cererii făcute de soţia sa. Se deschide însă o altă dezbatere – deloc nouă, dar plusată acum de mediatizarea inerentă – aceea a dreptului pe care îl are un creştin în a-şi alege felul în care trupul său se va odihni după trecerea în nefiinţă. Incinerare versus înmormântare.

Desigur, în mod normal un creştin canonic nu-şi pune o astfel de problemă. Biserica ortodoxă a reconfirmat nu mai departe de vara anului trecut, hotărârile Sinodale din 1928 şi 1933 cu privire la „practica necreştină a incinerării morţilor”. Două sunt argumentele oficiale – tradiţia creştin ortodoxă este cea a îngropării, iar trupul trebuie respectat şi întors pământului din care vine.

Argumentaţia e desigur subţire, dar cum Biserica nu e obişnuită să explice prea mult, ci să pretindă ascultare, nu s-au dat lămuriri suplimentare. Numai că omul modern e departe de a fi un sclav al canoanelor, dimpotrivă.

Şi atunci cu o logică legitimitate (mă) întreb: cu ce e mai nobil un trup inert faţă de un pumn de cenuşă în ritualul de întoarcere la ţărâna din care – metaforic – suntem creaţi?

Cum să mă împart între dreptul meu la alegere (liberul arbitru) lăsat de însuşi Dumnezeu şi obligaţia de a asculta Biserica?

Unde este Legea Iubirii adusă de Iisus, dacă unui mort i se refuză slujba finală din diverse motive? (Şi aici e loc de o întreagă discuţie despre sinucidere ori eutanasiere...)

Se prea poate ca hotărârea Sinodului să fie ce