Nu m-am grăbit să scriu despre moartea lui Sergiu Nicolaescu sau despre ceea ce înseamnă ori au însemnat pentru mine filmele lui. În realitate, nu au însemnat prea mult.
Indiferent dacă a fost vorba despre cele cu tematică istorică, de la din Dacii din 1965, când regizorul debuta şi se ralia epopeii cinematografice naţionale căreia i se dăduse liber încă din 1963, odată cu Tudor, aşa cum se dăduse liber şi la patriotismul eşuat ceva mai încolo în naţional-comunism, ori de Mircea din 198, în care marele Voievod vorbea de parcă şi-ar fi împrumutat cuvintele din documentele programatice ale Congresului al XIV lea al PCR, sau de ecranizări după opere literare celebre cum au fost Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război din 1980, după Camil Petrescu, Ciuleandra din 1985, după Liviu Rebreanu, sau Orient Expres din 2004, după Prinţul lui Tudor Teodorescu Branişte. Nu am făcut-o mai întâi fiindcă nu sunt critic de film. Nu am făcut-o şi pentru că mă temeam că, orice aş scrie, aş putea fi influenţat de sentimentele nu din cale afară de tandre nutrite pentru omul Sergiu Nicolaescu. Care om, mărturisesc, nu era deloc pe gustul meu, mai cu seamă din cauza grandomaniei evidente, o grandomanie reflectată dizgraţios în modul disproporţionat în care regizorul îşi autoevalua creaţia şi în minciunile deloc pioase risipite prin interviuri în cuprinsul cărora nu uita să evoce cum, din cauze doar de imaginaţia dânsului inventate, pierduse iminente nominalizări la Oscar. Ba chiar şi premii Oscar la fel de iminente Şi totuşi de ce scriu Scriu acum despre Sergiu Nicolaescu şi creaţia lui din două motive. În primul rând fiindcă nu mi-a fost nicidecum pe plac delirul funerar stârnit de decesul lui. Un delir în care a plouat cu omagii, cu laude, cu superlative, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor morţi celebri, înnălbiţi de trecerea în cealaltă lume, de la Nicu şi Zoe Ceau
