Am intrat în 2013 posesor al unei ştiri fără de precedent în viaţa mea şi-a creioanelor mele. Chinuindu-mă să nu exagerez - păcat de care nu mă pot dezbăra - scriu cu toată biografia adunată în fiecare noapte de Revelion că nu am auzit vreodată ca din numele mic, aşa-zisul prenume, al unui jucător de fotbal să se fi făcut în vreo limbă a lumii un verb ca toate verbele, pe înţelesul întregului popor. Un verb acceptat în dicţionarele ţării respective. Ca să vorbim solemn, Consiliul de Lingvistică al Academiei din Stockholm a inclus verbul “a zlatanera” printre verbele de toate zilele ale limbii suedeze. Oricît de puţin cunoaştem suedeza, mintea noastră românească - deloc cea din urmă - pricepe imediat de unde a venit: de la Zlatan Ibrahimovici, de la cel pe care nu ne-am permis pînă acum decît să-l prescurtăm în Ibra, nicidecum să facem din el un verb care să însemne “a domina prin forţă”.
E adevărat că sugestia lingvistică le-a venit de la francezii care au parte azi de Ibra şi se joacă cu cuvintele cum numai noi ştim, dar asta nu schimbă situaţia: s-a ajuns ca numele unui fotbalist, fie numele cel mic, să nască pentru vecie un verb de uz şi de drept comun. Fotbalul nu a mai înregistrat o asemenea izbîndă. Nici pe Maradona, cu al său Diego, argentinienii nu l-au consacrat la un asemenea nivel, deşi un verb uşor românizat, “a maradoniza”, nu ar suna rău sau enigmatic. Sau a cruyffiza…
Fireşte că în primul rînd m-am bucurat pentru Ibra. Măcar la un sfîrşit de an să ne reamintim că lumea fotbalului nu se încheie cu Messi, Xavi şi Iniesta, cu toate că n-ar fi exclus ca ibericii, în orgoliul lor, să facă din ei verbe mai mult decît nostime; dar e bine să se ştie că mai există şi alte minunăţii care, fără Balon de Aur, nu-s cu nimic mai prejos. Jos! - sînt gata să scriu - cu discriminarea financiară a valorilor în fotbalul mondial! A se slăbi cu diferenţele î
