- Editorial - nr. 2 / 4 Ianuarie, 2013 "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,/Tara mea de glorii, tara mea de dor?/Bratele nervoase, arma de tarie,/la trecutu-ti mare, mare viitor!/Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,/Daca fiii-ti mandri aste le nutresc;/Caci ramane stanca, desi moare valul,/Dulce Romanie, asta ti-o doresc.” Cu gandul la noul an, in care am intrat, inca un an, tot de-al nostru, al fiecaruia si al Romaniei, la intrebarea: "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?”, nu voi fi, cumva stapanit de vreun orgoliu, de vreo vanitate marunta si pagubitoare, asa ca voi raspunde tot cu versurile Luceafarului poeziei romanesti, Inaltul Domn al Limbii Romane, cu titlul poeziei publicate, la 1867, in revista "Familia” din Oradea, de tanarul pe atunci de doar 17 ani, "Oda cea mai frumoasa inchinata de Eminescu patriei in peregrinarile sale prin tara”. Intr-adevar, fiii adevarati, iubitori de neam si tara, asta o doresc Romaniei! "Spada dusman fumegand”; "Spuna lumii large steaguri tricolore, /Spuna ce-i poporul mare, romanesc”(…); "Fiii tai traiasca numai in fratie,/Ca a noptii stele, ca a zilei zori”(…); "Viata in vecie, glorii, bucurie,/Arme cu tarie, suflet romanesc,/Vis de vitejie, fala si mandrie,/Dulce Romanie, asta ti-o doresc.” "Caci ramane stanca, desi moare valul”, exclama atunci tanarul Eminescu de doar 17 ani. Doamne, de cate ori a venit peste noi valul barbar, setos de cuceriri, de sange si de asimilari. Iar de fiecare data, aici, la Portile Rasaritului, am fost stanca de care s-a spulberat valul barbar, setea de sange si de cuceriri, pentru a matura totul in calea lui! Ne-au vrut limba! Ne-au vrut neamul! Ne-au vrut credinta stramoseasca! Ne-au vrut pamantul! Ne-au hartuit, de primavara pana iarna de multe ori. Si tot de atatea ori lacomiei, dorintei de stapanire, orgoliului, batoseniei cu pofta latita peste toate, cu visul "intins vultureste” peste pamantur