Unii spun că figura cea mai luminoasă a restaurantului scriitorilor ar fi fost doamna Candrea. Sînt istorii fabuloase, cu o eroină mitică, protectoare a artelor, a artiştilor şi care stingea întotdeauna lumina. Dar, cum nu am văzut-o cu ochii mei, am să păstrez liniştea. În deceniul 9 am fost apărat, servit şi alintat de celebra doamnă Miţi. Doamna Miţi (al cărei nume adevărat e un mister) făcuse odinioară Școala de Literatură.
Acum servea la restaurant şi ne citea balada în care ne recunoşteam beţiile de deunăzi. Alături de mine, a profitat de bunătatea ei întreaga mea generaţie. Evident, vorbesc aici despre acea parte a generaţiei care obişnuia să îşi omoare după-amiezele la restaurant, să îl celebreze pe zeul Bachus de sorginte sovietică, cu a lui nemuritoare vodcă. Cum făcea, cum nu făcea, doamna Miţi izbutea să sustragă întotdeauna cîte ceva din rezerva şefilor şi să ne plaseze nouă marfa. Și nu vorbesc numai de vodcile poloneze sau ruseşti, dar şi de brînzeturi, mezeluri şi nemuritoarele pricomigdale care ajungeau, duminica, în familie. Doamna Miţi avea un fel straniu de a surzi subit: clienţii neplăcuţi puteau s-o implore în genunchi. Surzenia devenea imediat amnezie.
Mi-e greu să spun ce anume o făcea să îndrăgească pe cineva, cum funcţiona mecanismul ei interior care despărţea, infailibil, grîul de neghină şi valoarea de veleitarism. Dar o nimerea fără greş. Într-o seară, un obscur poet de provincie a pătruns în lăcaşul de cult, s-a aciuat pe lîngă veterani şi a cerut o vodcă mică. Mică.
Doamna Miţi l-a măsurat din ochi şi a decis în aceeaşi clipă:
– Aşa ceva nu există!
Publicat în Caţavencii, nr. 51, 27 decembrie 2012
Unii spun că figura cea mai luminoasă a restaurantului scriitorilor ar fi fost doamna Candrea. Sînt istorii fabuloase, cu o eroină mitică, protectoare a artelor, a artiştilor şi care stingea î
