Au spus-o multi, in aceste ore scurse de la moartea lui Sergiu Nicolaescu: a fost un profitor al regimului comunist! E parerea lor, e democratie. Dar de ce n-au profitat mai multi, daca era atat de usor (si suficient) sa pupi inelul rosu pentru a deveni celebru?
De ce n-au scremut capodopere mintile care preaslaveau santierele patriei pentru ca transformau copiii de tarani in barbati, in stalpi de nadejde ai oranduirii, avand grija sa nu cumva sa scape la finalul primei role vreo soparla, ca nu-i mai vedeau mamele lor niciodata?
Daca o cariera fantastica, un destin tulburator, nu depindea de talent, ci de o limba grasa, de ce n-au turnat "Ciuleandra", "Osanda", "Ultima noapte de dragoste", "Duelul" toti cei care se invredniceau sa se asterna la coada la pupat scuipati, de dimineata pana seara, unde este opera celor care, chiar daca nu aveau talent, erau apt combatanti pe frontul impotriva capitalismului, deci abonati, nemijlocit, la nemurire?
Sergiu Nicolaescu nu si-a scapat piciorul spre colaborationism, a facut-o constient. Altfel nu si-ar fi putut pune sufletul patimas in matricea titanilor filmului, iar opera sa, pe care nu toata lumea este obligata sa o placa, ar fi trecut prin epoca precum povestile de dragoste de pe santiere.
Sunt creatori care au respins regimul, nu au acceptat compromisul. Pasiunea lui Sergiu Nicolaescu a fost insa mai mare. L-a ars si l-ar fi mancat de viu daca n-ar fi ales asa cum a facut-o.
Mi-ar fi la indemana, mi-ar fi mai usor sa transez lucrurile simplu, sa le vad in alb si negru. Trasam uneori categorii cu seninatate si nu ne complicam viata cu dileme, dar lenea ratiunii, chiar daca harnicia ar ajunge intr-un punct divergent cu a majoritatii, nu este preferabila.
Mai ales ca uneori, in dialogurile din filmele care ne-au marcat copilaria si adolescenta, fie ca o r
